Românilor le place să se adune în bucătărie. Asta am învățat la facultate, Mercia fiind un campus internațional, cu oameni din toată lumea. Te uitai la studenți și observai patternuri, cum ar fi chinezii care se invitau unii pe alții la cină unde găteau pe bune, nu comandau, sau ciprioții care ocupau permanent terasele din fața cantinei, trăgând ore întregi de o cafea. Nu prea vedeai asta la angajați și aproape deloc la cadrele universitare. Diferențele culturale dispăreau odată cu vârsta și cu înaintarea în grad, fiind înlocuite de un comportament standardizat și protocolar.
Englezii se adună în bucătărie numai ca să-și gătească și pentru pre-drinks, când se îmbată acasă înainte să plece în club, pentru că este scump să te îmbeți în club. Își cumpără băutură de la supermarket și fiecare bea ce are în punga lui. Românii nu fac asta și nu cred că a ratat vreunul o ocazie să le zică englezilor, De unde vin eu, băutura se împarte, nu contează că e o sticlă de vodka sau beri ori vin, totul e la comun.
Am râs și eu de englezi când apăreau cu pungile după ei, dar în sinea mea abia așteptam să mă „ajustez” acestui obicei, încă din liceu având tendința să-mi cumpăr doza mea de bere, în loc să poștesc petul socialist. Grație englezilor și acestui obicei superior, în sfârșit puteam să-mi beau berea fără să facă lumea caterincă, Vai, uite ce egoistă și zgârcită e Dragana.
Stăteam mai mult în apartament la Rareș decât la mine, îi cunoșteam deja pe toți. Îmi deschidea oricine auzea soneria și mergeam direct în bucătărie să văd cine s-a trezit. De cele mai multe ori îl găseam pe Petri acordându-și chitara sau pe Ramona, proaspăt venită de la sală. Până se trezeau ceilalți făceam 3-în-1, fumam din cartușele de țigări duty free și vorbeam în română despre cursuri, despre cât sunt de diferiți românii de englezi și cât de mult se aseamănă cu bulgarii și, bineînțeles, despre cum ne descurcăm cu banii, despre ponturi de joburi și despre permisul de muncă, așa numitul yellow card.
Seara beam cot la cot, studenți din toate colțurile lumii. Ne îndrăgosteam aleatoriu, împărțeam panica dinaintea examenelor. Dimineața stăteam la cafea cu Rareș, cu Ramona și cu Petri și ne aduceam aminte că noi, ca și bulgarii, trăiam cu un picior într-un univers paralel. Trebuia să facem lucrurile repede și bine ca să primim permisul de muncă din prima, cum l-a primit Ramona, apoi să ne găsim job, altfel se clătina universul feeric de sub celălalt picior.
— Oare ce aș putea să lucrez până vine permisul de muncă? am întrebat-o, probabil de mai multe ori.
— Nu prea ai ce… nu te angajează fără permis.
— Nici în oraș?
Și-a strâns buzele și a dat din cap că nu.
— Dar românii care lucrează la negru?
— Posibil, dar eu n-am auzit de nimeni să lucreze la negru.
— Îmi rulezi și mie una? l-a rugat Ramona pe Rareș. A trecut un an de zile de când sunt în Anglia și tot nu știu să rulez.
Și cu permis de muncă și neprihănită, m-am gândit în timp ce-mi decupam cu dinții pielița de la o unghie.
— Contează dacă pui pe CV că ai depus aplicația pentru yellow card și că aștepți răspunsul? am reluat conversația, ștergând cu celălalt deget un firicel de sânge.
— Nu cred, dar puteți să încercați.
— Good idea, Dragana, punem la work permit „in process”.
— Aș putea și să vând chestii, nu-ți trebuie permis pentru asta, nu? m-am entuziasmat.
— Nu ar trebui… Ce vrei să vinzi?
— Păi, Ramo, fii atentă – bijuterii fimo, am sorbit cuvintele și m-am ridicat în picioare ca să explic. Am o prietenă în Suceava care face cercei, pandantive, din astea. Aici cred că ar da lumea mulți bani pe ele, că apreciază chestiile handmade mai mult ca la noi. Cât crezi că ar da pe o pereche de cercei, ar da cinci lire? Sau chiar douăzeci?
— Dar cui le-ai vinde mai exact?
— La studenți. Bat la ușă la apartamente și îi întreb dacă vor.
Deja mă imaginam în bucătăriile comune din turnuri, înconjurată de fete curioase, scoțând din pungă cercei fimo care mai de care, devenind un business prodigy despre care să se scrie în gazeta universității.
—Trebuie să te mai gândești și la costurile de transport, a luat-o rațional Petri.
— O să mă interesez, îți dai seama.
Am început să-mi rulez și eu din tutunul lui Rareș. Eram optimistă.
— Aș mai putea face și decorațiuni de Crăciun. Rareș, ții minte când am făcut la desen globurile alea din baloane, aracet și spray cu sclipici?
— Common, Dragana, cine ți le cumpăra?
— Am putea să încercăm să le vindem oraș, în Wishester, pe High Street, știi unde vând ăia curry? Ne băgăm și noi acolo, la o tarabă. Numai bine ar veni luna viitoare, înainte de Crăciun. N-are ce să coste atât de mult, facem jumi-juma. Te bagi?
— Nu știu ce să zic, poate…
— Hai să facem, că e perfect timing înainte de Crăciun. Mă interesez eu de ce ne trebuie și cumpăr din centru. Oricum voiam să mergem mâine să lăsăm CV-uri.
În drum spre cursuri, am discutat în amănunt cu Rareș posibilitatea asta și altele. Dorința de a nu rămâne fără bani și faptul că eram pe cont propriu într-o mare de oameni pe care ni-i imaginam foarte bogați ne îmbina la brainstorming. Am dezbătut și varianta de a fura ceva de valoare, ca în filme. Următoarele săptămâni au fost mai multe tentative de făcut bani fără permis.
Inițial, am mers amândoi în oraș să depunem CV-uri, pe care le înmânam personal angajaților din magazine, baruri și shaormerii. Ne era rușine să deschidem subiectul, mai ales că nu aveam permis de muncă și trebuia întrebat și despre asta, dacă ne-ar angaja în timp ce permisul era in process. Așteptam până se termina coada de clienți, apoi întrebam, fie eu, fie Rareș, Sorry, do you have any vacancies? Clienții din spate se uitau lung, sau așa ne închipuiam, conștienți că vorbeam engleza cu accent, plus că în Anglia era deja digitalizată treaba cu aplicatul pentru joburi, majoritatea companiilor având formular electronic pentru aplicații. Mulți nici nu acceptau CV-urile noastre printate, ci ne recomandau să ne uităm pe website, mâhnirea care ne trecea la acest răspuns fiind soră cu mâhnirea pe care am trăit-o când l-am întrebat pe profesorul Turner ce pot să fac cu sociologia după ce termin facultatea și, în loc să-mi dea un sfat, mi-a recomandat să vorbesc cu consilierul departamental de cariere.
Nu eram obișnuită să cer ceva și să primesc orientare în sistem, e dureroasă chestia asta până te obișnuiești.
Alții ne întrebau când putem lucra și cât, ceea ce ne încălzea sufletul, dar când auzeau de permis spuneau Sorry, ceea ce ne făcea să ne rușinăm și mai mult, știind că le-am confirmat, celor de față, că suntem suficient de disperați cât să lucrăm la negru. Unii angajați primeau CV-urile noastre. Luau foile și spuneau că le vor da managerului.
Mai în serios păreau că ne iau iranienii de la shaormerii, care continuau să ne pună întrebări și după ce menționam treaba cu permisul, dar se uitau la Rareș, nu la mine. Pe mine nu mă băgau în seamă, ceea ce mă întrista și mă făcea să-l invidiez pe Rareș, iar el continua să le răspundă la întrebări, conștiincios, fluturându-și binecuvântarea sexului sub ochii mei. Dar tot nu l-au sunat iranienii de la shaormerii. De altfel, nu ne-au sunat pe nici unul de nicăieri.
Apoi am încercat alte metode. Eu am rugat-o pe mama să-mi trimită câteva cartușe de țigări când îmi va pune pachet, ca să le vând mai scump studenților străini. Rareș a dezvoltat un plan de afacere cu Jay, pe baza unei idei discutate în amănunt la pre-drinks. Afacerea presupunea ca ei să se aprovizioneze ieftin cu baxuri de bere de la Tesco, supermarketul din oraș, și să le vândă la party-urile din campus, la bucată. M-aș fi băgat și eu în ideea aceea, dar n-am putut pentru că era ideea lor și o voiau a lor, oricât de mult încercam să contribui cu sugestii și să lărgesc modul în care foloseam pronumele noi. În schimb, am vorbit cu tipa din Suceava care făcea bijuterii fimo și am convins-o să-mi trimită prin poștă circa cincizeci de bucăți (inele, cercei, broșe etc), pe care le urma să le plătesc după ce reușeam să le vând. Între timp, mi-am făcut și cont de babysitting pe o platformă de bone pentru că aflasem că nu trebuie permis de muncă pentru asta. Bineînțeles că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.
Se pare că englezii țineau la bani mai mult decât credeam și nu cumpărau chestii din surse neoficiale, nici măcar atunci când ar fi ieșit câștigați. Din toate berile cumpărate, Rareș și Jay au reușit să vândă doar patru, la un party de șaizeci de oameni. S-au ales cu un profit de o 2£ (50p pe bere) și cu un mușchi exersat al rușinii, atunci când ești la petrecere și în loc să te distrezi tragi băieții de mânecă, Nu vrei o bere pentru o liră, apoi le explici, urlând peste muzică, ce bere ai. Englezii răspundeau No thanks și când li se termina băutura mergeau pe jos până la magazinul din campus, de unde își cumpărau bere cu două lire bucata.
Cât despre mine, din cele cincizeci de bucăți de bijuterii fimo, un sfert au ajuns sfărâmate, iar din cele întregi am reușit să vând o pereche de cercei Ramonei și o pereche de cercei cu buburuze mi-am oprit-o mie. Tot românii au ajuns să-mi cumpere și țigările pe care le trimisese mama. Nu m-am străduit să le vând, mi-era rușine și oricum începusem să le fumez eu, ceea ce nu era chiar o pierdere, având în vedere că nu-mi mai cumpăram tutun. Dar după ce am spus că am țigări, s-a răspândit vestea și tot venea lumea să cumpere, în special niște bucureșteni de bani gata, care locuiau în același bloc cu mine și care erau mult prea sparți ca să meargă la magazin.
Într-o zi m-a sunat unul dintre ei, nu mai țin minte cum îl chema și nici nu contează, să-i spunem Pulălău:
— Salut! Vrem să luăm și noi un pachet, mai ai?
— Aha.
— Cinci lire era, nu?
— Da, nu l-am scumpit.
— Știi care-i faza, a spus Pulălăul, eu n-am chef să urc.
Din telefon se auzeau râsete. Adu-mi țigările la doi.
— Dacă ai nevoie, vii sus.
— Atunci lasă. Hai, ciao!
— Pa, pa, i-am răspuns de parcă nu s-a întâmplat nimic.
După nici cinci minute m-a sunat altul din gașca lor, că vine el după pachet. Era pont cu țigările. Puteai fi supplier suficient de bazat cât să nu faci delivery.
Babysittingul începuse să rodească, am reușit să-mi prestez serviciile de câteva ori, dar îmi îngheța curul de frică până ajungeam la casa omului și mă convingeam că într-adevăr avea nevoie de babysitter și nu era vreun psihopat care vânează imigrante. Eram babysitter bun, făceam și curățenie fără să-mi ceară nimeni și le cântam doine la copii. Numai dacă mă puneai să prepar mâncare, mâncam în timp ce preparam, că eram pofticioasă și asta n-ai cum s-o rezolvi. Englezii la care am ajuns să fac babysitting erau oameni modești și calzi, care nu își permiteau bone acreditate. N-am să uit de o mămică divorțată, care îmi folosea serviciile când se ducea la single nights. Îmi lăsa mereu o caserolă cu patru brioșe cu ciocolată și access la dozele de Cola din frigider. Astfel, ea a devenit arhitecta unora din cele mai împlinite seri din viața mea, când făceam bani de cazare în timp ce mâncam dulciuri pe care eu nu mi le-aș fi cumpărat, și nu-mi trebuia nimic mai mult.
În noiembrie, cele câteva pachete de țigări vândute, plus orele de babysitting, plus profitul de o liră de la cerceii pe care i-am vândut Ramonei, minus perechea de cercei pe care am oprit-o pentru mine, minus taxa de curier la returul stocului nevândut, am făcut optzeci și cinci de lire, care nu era un profit nesemnificativ, dar care, ca idee, nu acoperea nici măcar măcar o treime din chirie. Așa că am explorat și opțiunea de făcut decorațiuni de Crăciun împreună cu Rareș, pe care să le vindem pe High Street în vacanța de iarnă.
Am investit bani adevărați în materii prime, 12£ am dat pe ață groasă, 5£ pe baloane, 3£ pe aracet și 30£ pe două tuburi de vopsea metalică, unul pe auriu și unul pe argintiu. Dimineața următoare l-am sunat pe Rareș să-i spun că vin la cafea. Fiind devreme, doar femeia de serviciu era în bucătărie. Am ocolit semnul galben care avertiza că podeaua este udă. Rareș era la masă, scrola pe telefon.
— Neața, bre! Am cumpărat chestii să facem globuri, cum am vorbit: ață, aracet, baloane, și fii atent la tuburile astea de vopsea metalică, ăsta pe auriu, ăsta pe argintiu, am început să scot triumfătoare fiecare obiect din ghiozdan.
Tuburile de vopsea erau fascinante: noi, reci, cu abțibild shiny.
— Eu zic că ne ies aproape o sută de globuri artizanale și, dacă le vindem cu trei lire fiecare… sau cu cinci, crezi că ar merge vândute cu cinci lire?
Rareș se uita atent la obiectele de pe masă, fără să le atingă.
— Deci trebuie să-mi dai douăzeci și cinci de lire, fifty-fifty cum am zis, am făcut un bilanț după ce am scos totul din pungă.
— Dar, Dragana, eu nu am zis că mă bag.
Nu credeam că nu avea să contribuie.
— Păi n-am vorbit acum două săptămâni și ai spus că te bagi?
— Nu, tu singură ai vorbit.
— Am dat cincizeci de lire pe astea, nu poți să mă lași așa.
— Îmi pare rău, Dragana, dar e treaba ta, eu n-am zis că mă bag, și când pe frunte i-a apărut o cută de îngrijorare mi-am dat seama că era serios, nu avea de gând să contribuie. El nu a spus că se bagă, indiferent de cât încercam să-i aduc aminte că a nu așa a fost și că, în plus, eu l-am anunțat că merg să cumpăr materiale ca să facem globuri și el nu m-a oprit.
Femeia de serviciu, care de obicei se făcea invizibilă ignorând pe oricine se afla în bucătărie, se uita la noi, și mai ales la mine, cu seriozitate și cu discretă empatie, semn că și fără să știe limba a înțeles despre ce era vorba și mă compătimea. Poate că așa cum ne imaginam noi că toți englezii sunt bogați, și ea își imagina, probabil, că toți studenții sunt odrasle lipsite de griji, și era surprinsă să vadă cum ne chinuiam noi doi de la bani.
Există nații în care oamenii se aseamănă pentru că învață aceleași lucruri, și printre nații există bogați și săraci, care se aseamănă pentru că le lipesc aceleași lucruri. Noi trei eram în a doua categorie, pentru câteva momente am știut asta.
Roxana D. Baltaru (n. 1991) este poetă, prozatoare și sociolog din Vicovu de Sus. Profesează ca Associate Professor în Sociologie la Universitatea Bergen din Norvegia. A debutat în anul 2021 cu volumul de poezie „Grădina de naftalină” (Casa de Pariuri Literare), care a fost premiat la concursurile de debut „Porni Luceafărul” și „Alexandru Mușina” (2021). Publicațiile sale științifice în domeniul sociologiei urmăresc tematicile birocrației în sistemele universitare, incluziunea socială și raționalizarea societății ca fenomen cultural.
În prezent lucrează la un roman intitulat „Terminalul nostru, plecări”. Capitolul de mai sus face parte din acest roman. Eroina romanului este Dragana, o adolescentă din Verești, care ajunge să studieze în Anglia în 2010 printr-un împrumut financiar posibil odată cu aderarea României în UE. Povestea Draganei iluminează și imortalizează, dintr-un unghi individual, universul tinerilor români care au studiat în Anglia prin acest împrumut.
