Silvia Dumitru este la bază jurnalist, redactor, analist, copywriter și scenarist. Deși a publicat anterior în reviste precum Academia Cațavencu, Kamikaze, The Chronicle, Decât o Revistă etc. nu o mai citisem până la debutul său cu romanul Noaptea nu uită, apărut la editura Humanitas la începutul acestui an.
După lectura romanului am văzut online înregistrarea lansării care a avut loc la Humanitas Cișmigiu, în data de 8 Martie, în prezența autoarei și a scriitorului Bogdan Răileanu, moderată de Nona Rapotan. Am fost curioasă să aflu apoi mai multe despre Silvia Dumitru și debutul său, gândindu-mă la ce efect a avut cartea asupra mea și la numărul prietenilor cărora le-am recomandat-o cu precizarea că e ceva nou în literatura română, o poveste curajoasă, un subiect puternic, dincolo de stilul limpede și concis al cărții, am rugat-o pe Silvia să-mi răspundă la câteva întrebări.
La ce să se aștepte cititorul care vine în contact pentru prima oară cu scrisul Silviei Dumitru?
Depinde cu ce text va începe cititorul meu. Am scris în multe stiluri, despre multe subiecte, la vârste și stări de spirit diferite – de la articole de blog însiropate în realism magic (prin adolescență), la reportaje despre viața la sat sau nunți la cort în Crângașiul anilor ‘90, articole de psihologie sau povești despre ce înseamnă să fii un bărbat de 40 de ani îndrăgostit lulea, până la eseuri personale despre moartea bunicilor și propria operație pe cord deschis.
Dar, dacă vorbim despre un prim contact cu Noaptea nu uită, aș zice… să lase totul la intrare.
Să intre în carte fără așteptări. Fără prețiozitate. Fără filtre estetice. Fără prejudecăți. Cu sufletul deschis. Cu o gândire dezbrăcată de „trebuie”, de „așa se face”, de „mi-e rușine”. Scrisul meu, deși definit de unii ca fiind licențios, vizual, acid, tăios ca lama, îndeamnă la îngăduință, deschidere totală, disponibilitatea de a vedea dincolo de primul strat sau de imagini care-ți iau ochii. Nu ca semn de rebeliune, ci ca exercițiu de asumare totală. Pentru ca, la final, să atingem transformarea cathartică de care avem cu toții nevoie pentru a evolua.
Romanul tău pare scris dintr-o suflare, deși am citit și-n Revista Familia cât de mult ai muncit pe text, editare etc. care a fost miza acestuia, dacă a existat vreuna, atunci când ai început să scrii la el.
O suflare care a durat mai bine de doi ani. Da, pe cât de simplu pare scris, pe atât de multă muncă și răbdare au fost necesare. Multe ture de editare, multe momente de pierderea firului narativ sau a motivației, per ansamblu, multă buchiseală pentru a tăia orice frază care era doar frumoasă sau „dădea bine” fără să aducă ceva notabil în marea schemă a textului. Era o vorbă, cred că Blaise Pascal a spus-o: „Dacă am scris o scrisoare aşa de lungă, este pentru că nu am avut destul timp ca să o scriu mai scurtă”.
Dacă vorbim despre scopul dintre rânduri, miza a fost și continuă să fie „umanizarea literaturii” – cum îmi place să o numesc. Este dorința mea să aduc poveștile și cărțile tot mai aproape de oameni, să nu ne mai fie frică de lumea literară, să ne potolim setea de licențios într-o formă solidă, sănătoasă, ca formă de educare. De aceea, am adus la viață un roman care nu stă doar la citit, ci vorbește cu tine – ca un prieten drag care s-a întins la povești într-un bar.
Și, dacă e să merg și mai departe, îmi doresc să cultiv o nouă generație de cititori și de scriitori. O generație care trăiește în pagini și își asumă identitatea, fără presiunea de a deveni o somitate în domeniul literar, fără presiunea de a citi 10000 de cărți pentru a vorbi impecabil despre alte 1000 de cărți. Desigur, e obligatoriu să citești ca să poți scrie bine. Dar asta nu trebuie să ne cimenteze picioarele în frică, să nu ne mai apucăm de nimic. Poate doar așa, în viitor, cărțile vor deveni un fel de canal social media – unul cu valori și suflare autentică.
Am citit romanul ăsta făcând abstracție totală că acțiunea se petrece în București, a existat pentru tine un alt loc în minte atunci când l-ai scris, iar dacă răspunsul e nu, atunci poate împărtășești cu noi de ce ai ales Bucureștiul, e o radiografie foarte frumoasă a capitalei în cartea ta, simt că am descoperit părți noi din el.
Când m-am reapucat de scris, după vreo 10 ani de pauză, am primit un sfat de la Florin Iaru care, deși simplu formulat, a avut un impact puternic asupra mea – „scrie despre ce știi”. Am o imaginație teribil de bogată, dar sunt conștientă că nu ai cum să respiri cu adevărat într-un oraș pe care nu l-ai simțit niciodată, nu l-ai trăit, nu l-ai descusut. De aceea am ales orașul în care m-am născut, am crescut, am născut, am trăit de toate și trăiesc în continuare, orașul ăsta pe care-l detest și-l iubesc la nebunie, în același timp.
Da, spui bine. Și mie se pare senzațional cum, deși sunt născută în București, și am bătut orașul ăsta în lung și-n lat, încă mai descopăr clădiri, fațade, curți pe care nu le-am văzut niciodată. E un oraș în care n-ai cum să te plictisești.
Cred că Bucureștiul este plin de contraste, având o fațetă diferită pentru fiecare dintre stările și etapele vieții noastre. În romanul meu, vă invit să redescoperiți orașul nostru, în tușe, colțuri și amintiri care înseamnă mai mult decât betoane, praf și dezordine. Colțuri-mărturie a felului în care a crescut generația anilor ‘90 printre “blocurile gri”: ca iarba liberă și dezordonată, jucând șotronul și lapte gros, șoptind secrete în cazemate de carton, învârtind cu pixul casete agățate BUG Mafia și Adi Minune, hăpăind ciorbă, lapți și cartofi prăjiți doar ca să mai alergăm puțin cu prietenii pe afară, la scara blocului. Dar și colțuri de acum, Amzei, cârciumi, gălăgie, tot ce e la modă acum și ne ține în priză.
Bucureștiul e acasă. Și când e rău, dar mai ales când e bine.
Există în povestea ta mai multe relații toxice între personaje, este cea dintre Tina și mama ei, cea dintre Tina și Dan, apoi cea dintre Tina și Anda. Iubirea pare și ea una contaminată de toxicitate. Dacă ne gândim la legătura dintre Tina și Anda, crezi că iubirea ar trebui să facă oamenii mai buni?
Dacă am vreo certitudine, internalizată profund în cei 34 de ani de viață, este că iubirea ar trebui să-i facă pe oameni mai buni – sau măcar mai deschiși să învețe să iubească. Mai „buni”, adică mai dispuși să lase scutul jos, să ofere, să primească, să se arate vulnerabili, să își dea voie să greșească, să poată sta într-o îmbrățișare mai lungă.
Relațiile toxice din cartea mea nu sunt toxice pentru că așa îmi place mie să văd viața. E o carte cu mulți oameni singuri care umblă ca teleghidați prin viață și sunt atât de orbi că se lovesc unii de alții, stau față în față și nu reușesc să se vadă – întâlnirile dintre ei sunt atât de electrizante, tocmai pentru că, timp de câteva minute, le cade „vălul” de pe față și se văd. Am folosit această metaforă ca un semnal de alarmă: felul în care ne alegem oamenii cu care trăim ne poate schimba viața – în bine, dar și în rău. Am vrut să testez limitele iubirii printr-un simbol al pierderii și căutării – iubirea imposibilă dintre două fete care habar n-au cine sunt. O metaforă despre ce se poate întâmpla când nu putem sau nu știm să trasăm limite sănătoase între noi și cei din jur, chiar și cei care ne stau aproape, iubindu-ne fără să știe cum – și, sfârșind, prin a ne răni mai tare ca niciodată.
Cred, în continuare, că avem nevoie de un spațiu pentru poveștile mai puțin plăcute – și ele trăiesc între noi. Un spațiu care ne ajută să stăm cu durerea și căutările tale și ale celor din jur, în loc să spunem “good vibes only” și „hai, n-o lua personal”. Doar așa, vom învăța să iubim cu totul, vulnerabili, deschiși, complet oameni.
Am depistat un contrast între cele două clase sociale, aflate la poli opuși, în care Tina se perindă, din prima categorie face parte încă de copil, iar în a doua intră datorită Andei. Cât de importantă e pentru tine apartenența la un grup sau clasă socială?
Cine nu-și dorește să fie acceptat, să simtă că aparține, că e înconjurat de oameni care văd lumea la fel? Cât despre mine, da, uneori am simțit presiunea claselor sociale. Mai ales în perioada adolescenței – cea de formare identitară, când habar n-ai cine ești și ai nevoie de oglinzi în care să te regăsești, vrei să fii plăcut de oamenii cool și talentați, ca să fii și tu la fel. Tocmai atunci, nu înțelegi de ce ești exclus din grup pentru că nu porți haine de firmă. Vrei să nu fii respins, nu înțelegi de ce. Vrei doar să fii iubit, nu te interesează cum.
Noi (eu și sora mea) am crescut cu o mentalitate simplistă, dar sănătoasă – „banii nu aduc fericirea”. Ai mei voiau să ne învețe să privim dincolo de suprafață, departe de superficialitate, deși, uneori, simțeam asta ca pe o limitare. Abia acum îi înțeleg pe ai mei. Mi-a luat 34 de ani să înțeleg că vei fi mereu nepotrivit pentru cercul greșit de oameni. Mi-a luat 34 de ani să atrag oamenii potriviți pentru mine, în acord cu direcția mea de viață, cu aceleași valori. 34 de ani să aparțin cum și unde trebuie.
Pe ce documentare s-a bazat romanul tău? Știu că ești jurnalistă la bază și de aceea întreb.
Când eram la facultate, am auzit pentru prima oară de metafora “fly on the wall” pentru a descrie felul în care ar trebui să se formeze un jurnalist. Un observator fin care nu judecă, își observă subiectul fără să intervină – să fii în cameră, să înregistrezi conversațiile, să măsori hainele la milimetru, să vezi tot, fără să deranjezi.
“Seeing all, feeling nothing, utterly detached, utterly objective.” – asta sunt eu ca scriitoare; căci în viața de zi cu zi mi-a ieșit doar partea de “seeing all”.
Cred că fiecare zi petrecută în afara casei este o documentare pentru mine. Sunt un bun observator. Datorită acestui lucru, mi s-a spus des că textele mele sunt vizuale, cinematografice, cadre surprinse la milimetru în cuvinte foarte puține.
În rest, am observat viața prietenilor și am ascultat poveștile părinților, rudelor, precum și ale oamenilor întâlniți pe stradă, în baruri sau taxiuri. Din aceste experiențe, am extras fragmente vulnerabile atât din propria mea viață, cât și din viețile celor care au trecut prin ea, pe care apoi le-am aranjat într-un nou mozaic de povești, ca într-o „Crăiasă a Zăpezii” cu final fericit.
