După cum autorul declară pe coperta a doua, poemele ce alcătuiesc Lumea e oricum o idee proastă se împart în două categorii: câteva dintre ele sunt noi, dar cea mai mare parte au văzut lumina tiparului cu câțiva ani în urmă (fiind ulterior reeditate și rescrise), într-un volum publicat sub pseudonim, care nu s-a bucurat de prea multe vânzări. Din acest motiv, noua carte a lui Cătălin Lazurca mi-a lăsat impresia că e mai degrabă o antologie decât un volum standard, lipsindu-i coerența conceptuală, fapt pentru care e mai simplu să analizezi poeziile ca single-uri, decât să scrii despre volum la modul general. Totuși, deoarece Lazurca este un scriitor experimentat (publicând de-a lungul timpului poezie, proză scurtă, roman), s-a descurcat să edifice câteva piste cu ajutorul cărora să mențină trează atenția cititorului pe parcursul celor 100 de pagini.
Pentru început, Lumea e oricum o idee proastă nu se încadrează neapărat în orizontul de așteptare al unui cititor obișnuit al editurii clujene OMG, deoarece este un volum fără prea mari implicații socio-politice (printre câteva nume din această categorie se numără Vlad Drăgoi, Florentin Popa, Valeriu A. Cuc), miza fiind constituită de existența ștearsă a unui eu liric în prag de androgyny crisis, plictisul cotidian reprezentând marea traumă a ființei. Pe lângă această convenție, se mai conturează imaginea indienilor, un fel de băștinași exotici, intangibili și misterioși, prin intermediul cărora poetul apelează la sfera antropologicului, fără să exagereze cu surplusurile culturale, etnologice, folclorice:
Dumnezeu defrișează pădurile/ ca să-i poată spiona pe indieni// și-a adus aminte de asta/ cînd i-a văzut apropiindu-se/ în pirogile lor cenușii// nu credea să mai fie indieni la Marile Lacuri/ ăsta ar putea fi un fel de miracol/ căci și el din zori plutește pe ape/ și nu se scufundă// chiar înainte ca elicopterul să se prăbușească/ se gîndea la plicurile cu lubrifiant/ găsite întîmplător în poșeta soției// acum indienii vîslesc în jurul lui/ sînt șase sau șapte/ fumează/ vorbesc ceva/ dar nu-i înțelege.
Observarea indienilor aduce în prim-plan aspectul ritualic al existenței lor, binomul muzică-spiritualitate reușind să mențină pacea în acel microcosmos: „coboară-ți privirea în piept/ de acolo ascultă/ și cântă-ne// și noi te vom asculta/ căci cântecul tău va răsuna până departe/ peste capetele bizonilor/ peste iazuri și preerii/ peste autostrăzile înghețate”.
Parantezele interpuse în fluxul versurilor denotă accesul către conștiința eului sau sunt folosite ca simple elemente de decor, însă în ultimă instanță derutează urmărirea firului logic redat de conținutul limbajului, făcând lectura mai complicată. Plusând astfel la partea de complexitate stilistică, autorul tinde către o poezie de structură mai mult decât spre una de idee sau intensitate, de aici și preocuparea pentru forma limbajului, unde morfologia și sintaxa frazei rămân singurele instrumente dezambiguizate, conținutul mesajului afundându-se în în sfera cripticului. În continuare, autorul operează cu funcția portetistică a limbajului, multe dintre poemele subsumate volumului începând fie într-o manieră narativă („așezat pe rîndul din față/ poartă un costum negru/ și simte că asta nu-i tocmai în regulă”), fie prin schițarea modurilor de viață, automatismelor, deprinderilor personajelor în cele mai mici detalii, oferind cititorului senzații care oscilează între anost și intens, în funcție de valoarea imaginii artistice construite: „ea aleargă în fiecare dimineață 2 km/ nu mănâncă pâine/ el e prăbușit pe un pat de spital/ ea apare prima la vizită/ îl spală cu o lavetă umedă în fiecare zi/ vorbește din ce în ce mai puțin/ fumează doar 4-5 țigări pe zi/ el are fața umflată și roșie/ mâinile vinete/ de la atâtea perfuzii”.
Spre final, haosul își face ușor-ușor apariția în universul (pe alocuri utopic, pe alocuri distopic) omogenizat de poet, deși se găsește exprimat printr-o formă ludică, ironia fiind completă: „Un nor acoperă soarele și, iată, e noapte,/ de parcă lumea și-ar face update pe neașteptate./ Ca într-un cod de bare, fîșii de beznă se aliniază/ și nici un astru pe vreun altul nu-l luminează. Poate nu-i chiar Sfârșitul, numai că totul se leagă./ Dar și pe asta cine s-o înțeleagă?”. Poate chiar acesta să fie motivul pentru nevoia eului liric de a sparge barierele realității și de a păși în planul ficțiunii care, până la urmă, nici el nu mai reprezintă o alternativă: „Mi-aș putea imagina că sînt/ îmbrăcat în culori vesele,/ că pe o apă o lișiță neagră-neagră,/ ca o gaură neagră curbează lumina/ în filamente. Dar n-am s-o fac”.
În orice caz, Lumea e oricum o idee proastă se situează în branșa volumelor ce surprind o atmosferă detașată, creată din ironie, sarcasm, în care limbajul se ia pe sine drept referent, Cătălin Lazurca prelucrând conștient relația dintre joculețele lingvistice și dramatismul benign ce sclipește pe ici, pe colo, de aceea, o hermeneutică foarte exhaustivă ar pune cronica sub egida provincialismului convențional.
