Sîmbătă
Abia urcaţi în avion, am deschis „Colosul din Maroussi” de Henry Miller, să vedem cine ajunge mai repede în Corfu/Kerkyra, eu sau unul din scriitorii mei preferaţi din adolescenţă. Pînă să pornim, nea Henry deja părăsise Parisul şi, via valea Dordogne, „un tărîm fermecat creat de poeţi şi doar ei au drept asupra lui” (Polirom, trad.: Cristina Felea), făcuse traseul cu vaporul pînă-n Pireu, se împrietenise cu cîţiva greci, stătea cu aia goală pe pietrele de pe malul mării Ionice din Corfu, bea „rezina” cu Katsimbalis, căruia îi dedică această carte („vorbea despre sine deoarece era cea mai interesantă persoană pe care o cunoştea”), şi pentru care rezina e bună pentru orice, numai să nu fie puţină („Băuse multă rezina la viaţa lui. Spunea că făcea bine, că e bună la rinichi, bună la ficat, bună pentru plămîni, bună pentru intestine şi pentru minte, bună la orice. (…) Nu credea în moderaţie, nici în jumătăţi de măsură sau orice ar fi avut un efect inhibitor”). Tre’ să caut ce-i „rezina” asta, o fi vreun fel de uzo, vreun rachiu grecesc sau mai degrabă vreun vin local, că cu rachiu nu te poţi „lecui”, totuşi, la… nesfîrşit.
Cînd a pornit motorul avionului, calculatorul de bord l-a atenţionat pe pilot că ceva nu e în regulă, aşa că atunci cînd trebuia să aterizăm la Corfu Henry Miller vizita deja Epidaur, meditînd la război şi, mai ales, pace, pacea interioară, pacea inimii, la oameni şi viaţă, boli, medici, psihanalişti, la necesitatea unei revoluţii universale care să trezească oamenii. „Colosul din Maroussi” de Henry Miller e un jurnal de călătorie miraculos, o extraordinară odă grecilor şi Greciei, o carte colosală, pe care sper că grecii au introdus-o în bibliografia şcolară.
Tinerii de lîngă mine nu se simţeau în apele lor. El i-a mărturisit că a avut „o presimţire” şi că n-a putut să doarmă toată noaptea, de frică. „Şi eu de ce n-am avut nici o presimţire, coaie?” i-a zis ea. La un moment dat ea şi-a luat gentuţa în braţe. El: „Ce faci?” Ea: „Prefer să cobor şi să stau acasă, decît să mor în aer”. După verificare, ne-au anunţat că a fost doar o problemă minoră, un senzor, şi că zburăm cu acelaşi avion. Ea: „Nu a zis că nu e nici o problemă, a zis că e o problemă minoră”.
Chiar dacă mai tîrziu, totuşi am ajuns în Corfu şi am avut timp pentru o plimbare de cîteva ore pe malul mării, pînă după fortăreaţa aia veche din apă, fondată de bizantini în secolul VI, după invazia ostrogoţilor (acum, odată cu invazia ruşilor din Ucraina, „invazia” e unul din cele mai atroce cuvinte). Numele insulei vine de la cele două vîrfuri ale promontoriului, „koryfi” însemnînd „vîrf” în greacă (cealaltă variantă e că Kerkyra provine de la nimfa Corcyra, fiica zeului rîurilor, Asopos). Aici e şi bibliotecă, şi biserică, un turn cu ceas veneţian, săli de expoziţii, sală de nunţi (le mai permiteau doar nuntaşilor să intre, pe pod, spre fortăreaţă, fiind trecut de ora 20). Avem cu noi şi „Familia mea şi alte animale” şi am găsit în parcul de aici un bust al autorului cărţii, Gerald Durrell. Apropo, Henry Miller vine în Creta la invitaţia bunului său prieten, scriitorul Lawrence Durrell, fratele lui Gerald. Ne-am întors pe-o stradă paralelă, plină de terase ticsite de petrecăreţi, apoi am admirat pe malul mării dansul peştilor, destul de mari, iar porumbul pe care-l vindea un moşulică a fost deosebit, probabil l-a fiert înainte să-l coacă, pentru că, deşi avea aromă de porumb copt şi aşa şi arăta, nu era deloc tare. Apropo, centrul istoric al oraşului Corfu – care îşi are rădăcinile în secolul al VIII-lea î.Hr. – este patrimoniu UNESCO.
Duminică
Acum, la cafea, pe terasă, citind „Rețete de iarnă din colectiv” de Louise Glück (Anansi. World Fiction, trad.: Bogdan-Alexandru Stanescu), mă tot gîndesc cum se numesc greierii ăştia din Grecia, gri-cade, cîntade, cri-cri-coarde, kikiriki-kikiriki-kikiriki-kikirikiade-ade-ade, gr-gr-gr-grecesc fără încetare, ci… coare, ci… cade, dacă ar fi vrut vreun zeu grecesc să inventeze un sunet de fond mai original, care să creeze o atmosferă mai neobișnuită, nu ar fi avut cum.
Iată că ajung în Grecia, chiar în Corfu, şi cei din familia Durrell din „Familia mea şi alte animale” şi ce să vezi? Zgomotul făcut de motorul navei este acoperit de corul de strigăte ascuţite şi triumfătoare ale… „greierilor”, zice Gerald Durrell (sau traducătoarea Lidia Ionescu, sau poate aşa credea în acel moment micul Gerald, viitor mare naturalist, că au înnebunit greierii). Louise Glück: „Ne petrecem copios timpul îmbătrînind”…
Azi am mers prin oraş, la pas, mult peste 10 km… doar în prima parte a zilei, ca să vedem că nu e chiar o insulă de vis, cum părea ieri, ci un oraş aproape părăsit, noroc cu ce le-au lăsat strămoşii şi natura, dar cu ce s-au trezit, o-ho-ho-ho! – e de nepreţuit.
Cei din familia Durrell, după ce s-au luptat cu maidanezii să și-l bage pe Roger, cîinele lor, în hotel, s-au distrat pe seama lui Margo, sora mai mică, pentru că aia a confundat la toaletă hîrtia curată cu aia… folosită. Acum Margo a urcat în camera sa din hotelul de lîngă cimitir și-și aruncă pe corp cantități industriale de dezinfectant…
Am sunat-o pe mama şi ne compătimea, că au arătat la TV că e cea mai toridă zi de pe planetă – „şi e în Grecia, sărmanii oameni”. I-am zis să nu-şi facă griji pentru greci, ăia pe care i-a văzut la TV în plină zi în stradă nu erau greci, ci turişti de-alde noi.
După cîteva ore de plimbare printre ruine contemporane am ajuns, în sfîrşit, iar, pe malul mării, la Fortul Nou (sau Fortul San Marco), nou numa’ cu numele, că-i din sec. XVI, construit de veneţieni, după primul asediu otoman major (vezi leul cu aripi al sfîntului Marcu de pe basorelieful de deasupra porţilor – emblema veneţiană). Tot în portul nou, pe lîngă malul mării, un şir de trepte duce spre Biserica Bizantină (din sec. XV), care găzduieşte Muzeul Bizantin (Mousio Andivouniotissas). Dacă acele icoane vi se par picturi minunate, adevărate opere de artă – nu greşiţi, sînt pictate de membrii Şcolii Cretane, care, după căderea Cretei sub dominaţie otomană, s-au refugiat în Corfu, atunci sub veneţieni.
Pe lîngă expoziţia permanentă şi uşa deschisă, cu vedere spre marea albastră, mai era şi o expoziţie temporară a unui talentat pictor sîrb, Nikola Sarić, foarte tînăr încă, dar care are expoziţie şi în Latin Capel/Madona of the Karmelitae din Fortul Vechi (Paleo Frourio), pe unde ne-am întors în drum spre casă. Una din picturi va intra neapărat în proza mea cu unghiile de la care te doare tot corpul, e adevărat că nu mi-a mai mers aparatul foto chiar înainte să intrăm în capelă, dar sper să se păstreze poza în telefonul Carminei, care tot primește mesaje că ba e în Grecia, ba în Albania, ai cărei munți se văd foarte bine de aici. Fortul Vechi e un oraş în oraş, o fortăreaţă care cuprinde şi muzee, şi instituţii oficiale, şi Biblioteca Municipală, arhivele, Centrul de Conferinţe, Biserica Sf. Gheorghe, un templu roman, monumente, săli de expoziţii, terase, restaurant, platforme cu vedere la oraş şi la mare, un observator militar, un far şi un turn cu orologiu, o şcoală de muzică, o fostă închisoare veneţiană şi foste cazarme britanice… Se spune că Fortăreaţa Veche e legată de Fortăreaţa Nouă prin nenumărate tuneluri.
Acum cei din familia Durrell, speriați de posibilul microb din orașul Corfu, caută o vilă în satele din împrejurimi, alături de ghidul hotelului, domnul Beeler. Ați zice că-i floare la ureche, așa-i? Așa a crezut la început și domnul Beeler… Vedeţi dvs., domnul Beeler știa 10 vile, dar toate au fost refuzate de doamna mamă pe motiv că nu au baie. Domnul Beeler: „Dar aveți marea”!
Ne-am început călătoria de azi, după o plimbare pe malul mării, vizitînd Muzeul Arheologic, unde ne-au anunţat din uşă că nu putem vizita decît parterul; e ca şi cum ţi-ar zice – o poţi iubi, dar doar de la mijloc în jos. Parterul e destul de sărăcăcios, chiar dacă bine gîndit, dar ce era de văzut la Muzeul Arheologic e la etaj. La etaj(ul „în renovare”), de exemplu, n-am putut să vedem cea mai veche sculptură monumentală a Greciei, frontonul Gorgonului (cca 585 î.e.n.), de 17 metri, care provine din Templul lui Artemis şi se numeşte aşa după meduza (de 3 metri!) cu ochii bulbucaţi, sculptată în centru, cea mai faimoasă dintre cele trei gorgone cu şerpi în loc de păr (oho-ho-ho, blea!). Ea e împrejmuită de calul înaripat Pegas, progenitura născută din sîngele ei scurs, şi de eroul Khrysaor. Chiar lîngă ea stau doi lei-paralei care aşteaptă să execute ordinele acestui monstru, care transforma în piatră pe oricine privea în ochi…
Acum cei din familia Durrell fac cunoștință cu Spiro „Americanul”, pe care-l respectă toți locuitorii insulei, de la pescari la vameşi, şi doar el le găsește o vilă cu „bae”, Vila zmeurie („Cum am văzut-o, nu mi-am dorit decît să locuim în ea; vila stătuse parcă acolo aşteptînd sosirea noastră. Simţeam că am ajuns acasă”). În scurt timp, Spiro a devenit îngerul lor mătăhălos, oacheș și urît, un adevărat membru al familiei (probabil că va face parte din „și alte animale”, vedem mai încolo).
Şi ne-am încheiat prima parte a zilei înotînd în mare, lîngă Fortul Vechi, printre rechinii din Grecia pe care mama i-a văzut la televizor, invizibili live (asta pentru că le e frică de oameni şi stau departe de ei).
Am citit „Rețete de iarnă din colectiv”, mai citesc din „Colosul…” lui Henry Miller despre greci şi Grecia, apoi ieşim iar în oraş, în acelaşi cor neobosit al kikirikadelor. În afară de ei e pe undeva pe-aici, habar n-am pe unde, şi un cocoş care cîntă mai mereu, şi găini care se tot laudă că tocmai s-au ouat, sînt şi n pisici, de toate vîrstele, fireşte, de la doi puişori abia fătaţi la motănoi care par monumente istorice de pe vremea lui Ahile, şi în faţă, şi la terasă, şi în curtea interioară, pe teritoriul fantomatic cu ruine antice părăsite şi castel misterios, pustiu şi închis, ca-n filmele de groază. Drumul care vine înspre poarta încuiată dinspre strada care pare mai principală se întrerupe la un moment dat, aşa cum se întrerupe şi drumul care vine din cealaltă parte, chiar dacă e marcat cu o sîrmă groasă, restul e umplut de buruieni prin care mişună pisicile.
Seara am ieşit în cealaltă parte, spre aeroport. Tot trecem prin faţa grădinilor şi vilei Mon Repos, unde s-a născut prinţul Philip, pe lîngă băile romane şi pe lîngă ruinele celei mai vechi biserici de pe insulă, construită în sec. V din rămăşiţele unor temple păgîne (la Mon Repos o să intrăm cu siguranţă, dar, fiind vecini, o lăsăm pe mai încolo). Ne-am plimbat prin toate urmele antice vizibile, cam toate închise de formă, de mîntuială, dar le-am văzut şi pozat printre sau pe deasupra gardurilor, Templul zeiţei Artemis, unde a fost găsit frontonul Gorgon, mănăstirea lui Agion Theodoron, iar la capătul drumului, unde nu-s doar multe pisici, ci şi multe găini, care par a fi păzite de motîrlanii-şefi-de-clan, se află un zid impresionant, care e singura parte care a supravieţuit din zidurile oraşului antic, un turn din sec. V î.e.n., iar peste drum e o casă de locuit cu patul afară – tre să fie o senzaţie unică să dormi acolo, cu atîta istorie la căpătîi, păzit de spirite şi motani.
Ne-am plimbat şi printr-un parc închis (tot aşa – poartă sighinaşă legată c-o sîrmă ruginită), care ascunde ruinele unui oraş antic, cu ziduri – ruinate – dinainte de Hristos, te plimbi prin parcul împădurit de deasupra mării, cu copaci incredibil de groşi (& bătrîni) şi vestigii antice parcă abandonate, „în lucru”, pe insulă fiind închise mai multe obiective turistice pe care am fi vrut să le vedem, dar aici am mai găsit ruinele unui templu doric din anul 500 î.e.n./Doric Temple of Kardaki (am dus cea mai recentă carte a lui Llosa, „Vînturile”, să bată şi pe-acolo). Ne-am fi tot plimbat ore întregi prin acel parc pustiu, dar venise noaptea şi nu aveam la noi măştile care să ne facă invizibili printre personajele teatrului antic.
În noua vilă Larry scrie (și-l deranjează un măgar), Leslie se antrenează trăgînd într-o cutie de conserve enervîndu-i pe ceilalți (Larry zice că nu pare c-ar fi vorba de un exerciţiu, ci de-o răscoală a indienilor), Margo se bronzează mai mult goală decît semigoală, Gerry, fratele mai mic, e uimit de risipa de viață din pragul casei – tot felul de insecte, viețuitoare, plante și se plimbă fermecat prin grădină, observînd, împreună cu cîinele Roger. Încetul cu încetul a făcut cunoștință cu vecinii, a început să le înțeleagă graiul și chiar să-l bolborosească, iar vraja insulei a căzut peste ei ca un polen. Aici fiecare zi e o pace cu o nuanță de irealitate, care nu ți-ai dori să se termine.
Luni
Dimineața, după ce-şi beau cafeaua, toți durrellii încep să discute, apoi să se certe, în afară de mezinul casei, Gerry, care nu mai are răbdare să fugă în natură, unde-l așteaptă cîinele, bunul său prieten Roger, tovarășul ideal pentru aventuri. Mamă-sa îl roagă să mănînce mai încet, că nu e nici o grabă. Nici o grabă? se revoltă băiatul. Nici o grabă, cînd Roger îl așteaptă, nerăbdător, la poartă? Cu primii greieri treji, cu viile prin care alergau şopîrlele pictate, cu cîrdurile de sticleţi aurii care fîlfîiau dintr-un ciulin în altul? Cu insula care așteaptă să fie explorată?
Am închiriat o maşină şi am fost toată ziua în mişcare. Mai întîi am vizitat casa familiei Durrell din Kalami – Casa Albă, prin munţi, după ce cobori mult drum abrupt şi îngust de la şoseaua principală, casa fiind chiar pe malul mării (şi nu ştiu ce-ar fi fost de făcut dacă ar fi venit vreo maşină din sens opus, că nu au cum să încapă două maşini, abia nu atingeam noi gardurile şi maşina n-avea asigurate alea, alea şi alea). Dacă am fi ştiut că se pot închiria camere în casă am fi stat acolo, da no, noi ne asigurăm de acasă că avem tot ce ne trebuie în călătorie, dar – da, poţi închiria cameră în Casa Albă a scriitorilor Durrell, care au lăsat Marea Britanie aia civilizată pentru sălbăticiile de pe insula Corfu. La restaurantul Durrell am găsit şi rezina mult lăudată de Katsimbalis în „Colosul…” lui Henry Miller. E şi un stand cu cărţile fraţilor Durrell, inclusiv volumul cu corespondenţa lui Henry Miller cu Lawrence Durrell, cu o poză cu ei pe copertă, aici, la Kalami (Henry Miller – gol puşcă, „cu melodia goală”, cum ar zice unchiul Valeriu). Plus căni, semne de carte etc., toate extreeeem de scumpe, cred că-s doar aşa, la mişto, oricum n-am văzut pe nimeni interesat de Durrelli în afară de noi, restul doar băgau la ghiozdan şi se uitau la marea, într-adevăr, miraculoasă. Fata librar ne-a văzut mai interesaţi de Durrelli decît de tavernă şi ne-a pus pe „Familia…” şi „Colosul…” ştampila cu „Memories of the Durrell’s” (aşa că a venit momentul să-i dăruiesc „Familia…” Carminei, chiar aici, unde a fost trăită şi scrisă).
Pentru înot am mers la Canal d’amour din Sidari, foarte fain, dar, din păcate, prea popular, stăteau fetele întinse pe pietre ca broaştele lui Gerry din „Familia…”, aşa că ne-am cărat repede mai departe, după ce am plătit o zi de parcare (minimumul posibil) şi am trecut o dată înot prin tunelul întunecos care străbate stînca dintr-o parte în alta şi am venit ocolind-o prin marea prietenoasă şi incredibil de curată şi (s)cristalină.
Pentru peisaje stîncoase şi mai frumoase am mers la Capul Drastis din Peroulades, de unde se vede bine şi tocul cizmei Italiei (chiar dacă pe telefonul Carminei tot intră „Sunteţi în Albania”, ăştia o fi avînd un internet la concurenţă cu al R. Moldova, care cică e cel mai bun din lume). Aici stîncile se prăbuşesc în Marea Ionică, iar Angelokastro, fortăreaţa din secolul XII, a urcat pe vîrful unui muntişor şi veghează ca un bunic japonez dus acolo să moară. În vîrful de pe care l-am pozat era cel mai mare păianjen pe care l-am văzut vreodată, dar şi un bondar imens, ambii doar în stare de veghe, toropiţi de căldură, parcă ieşiţi din „Familia mea şi alte animale”…
Gerry cîntă cu nemaipomenit de grasa și vesela Agathi cîntece de dragoste, apoi bătrîna îşi dă seama cît de proști sînt – ea e prea bătrînă pentru iubire, iar el – prea tînăr și, totuși, țipă-n gura mare cîntece de dragoste, pe căldura asta.
Marţi
Abia mîine ducem înapoi maşina închiriată, aşa că azi am călătorit pe toată insula, pînă în sudul sudului, unde, în satul pescăresc Petriti, (văd că) pozat intens din zbor, înainte de aterizare, ne-am plimbat pe malul mării să vedem unde să ancorăm şi ne-am oprit la o tavernă aleasă după culorile folosite & gustul estetic al meselor şi scaunelor, apoi, după ce am fost invitaţi să vedem ce peşte vrem să ni se prepare, K a zis că dacă ar fi văzut dinainte ce-i în interior nu ar fi ales niciodată localul ăsta (eu am rămas la masă, c-o carte & marea în faţă. „Dacă nu ştii să citeşti, a zis sora mea, / poţi să fii fericit?” – Louise Glück). Dar ce are? – „Înăuntru e doar o babă care nu cred că ştie ce face, dar nici fata asta care ne-a luat comanda nu pare prea normală”. – O fi de la căldura asta, am zis. Ne-au adus nişte porţii imense, incredibil de gustoase şi destul de ieftine, în comparaţie cu ce am mîncat (sau mai degrabă am gustat) la Casa Durrell ieri – şi am prins şi apusul.
Ne-am început ziua (din oraş, că, de fapt, ne bem cafeaua citind pe terasă) la mănăstirea Vlaherna, o biserică albă din perioada post-bizantină (Panagia Vlahernon), din spatele aeroportului, pe o insulă pe care ajungi printr-un dig. Iar puţin mai încolo e altă insuliţă, Pondikonisi (Insula Şerpilor), unde cică n-ai ce să vezi, dar e foarte frumoasă pentru poze şi e locul unde vasul mitic al lui Odiseu a fost transformat în piatră (Homer să ne judece). Zboară avioanele peste mare şi mănăstire şi aterizează la cîţiva metri de tine; am făcut poze cu avioanele de care, asemeni liliecilor, te fereşti, să nu ţi se încîlcească în freză. Biserica e deosebită, am aprins lumînări şi la morţi, şi la vii; sper că unde trebuie, că nu scrie unde-s pentru ăia şi unde – pentru ceilalţi şi mi-a plăcut asta şi n-am vrut să distrug vraja întrebînd). La magazinul bisericii e un tînăr care ne-a întîmpinat în română şi ne-a spus în ro cît avem de plătit şi ne-a urat în ro numai bine la despărţire. Dînd o tură bisericii, am pozat şi peisajele, cu insulă cu tot, iar la colţul dosit & umbrit am descoperit o bancă pe care dormea dus motanul descălţat, iar sub bancă moţăiau cîteva raţe mute şi una doar blazată. M-am aşezat lîngă motîrlan şi moşu’ nici nu m-a luat în seamă, c-a mai văzut el de-alde mine, care l-au lăsat să-şi urmeze visul, prin somn alungînd plictisul.
Palatul Achillion era închis, cu un anunţ balcanic pe uşă – că a fost închis pentru renovări în octombrie 2022 şi va fi redeschis… la un moment dat. I-am zis Carminei că probabil au luat bani de la Uniunea Europeană pentru restaurare şi acum o bat în cap, iar salariile vin ca înainte + adaosurile de la UE. Într-o încăpere de la intrare băteau cărţile trei femei plictisite, în rest – nimeni nu face nimic, fireşte. Păi nu? – cum zice boschetara din Piaţa Sfatului din Braşov. Am făcut cîteva poze prin gard cu clădirea şi nişte statui şi asta e – iată încă un motiv să revenim pe insula Corfu, să vedem şi palatul lui Sisi, care, conform prietenilor, nu trebuie ratat. Bine, Lawrence Durrell zice despre el că e „o clădire monstruoasă”, iar Henry Miller – că e „cea mai urîtă construcţie pe care am văzut-o vreodată”. După ce Sisi, adică împărăteasa Elisabeta a Austriei (care a construit în 1889 acest palat care să fie demn de Ahile, idolul ei grec) a fost omorîtă, palatul a fost cumpărat de kaizerul Wilhelm II al Germaniei (palat bombardat mai apoi exact de… nemţi).
Şi da, am ajuns şi la mănăstirea la care Carmina a vrut să intrăm aseară, Palaiokastritsa (mănăstire construită în anul 1225), dar eu nu mai aveam răbdare şi chef, deşi eram la doar 3 km de localitate. Am ajuns cînd călugării îşi făceau somnul de frumuseţe, aşa că am avut destul timp să ne plimbăm prin împrejurimi, să admirăm marea de sus, stîncile din mare, munţii, pădurile (scrisesem „munţirile”, că aia sînt, de fapt – munţi împăduriţi, păduri călărind munţii, care stau să cadă în mare). Acolo m-am gîndit s-o sun pe mama, care zice că n-a fost niciodată la mare, chiar dacă îmi amintesc clar o călătorie la mare în copilărie, cu ea, tata şi naşii lor, cînd tata a înotat în larg pînă a dispărut şi ea a plîns în hohote pînă a reapărut un punctişor la orizont, pe mare, care a crescut şi a crescut pînă s-a transformat în capul lui tata, care tot venea înapoi spre noi. Am vrut să-i arăt live cît de frumoasă poate fi o mare, dar ne tot intra Albania peste Grecia şi nici n-ai cum s-o prinzi ziua pe mama în casă, aşa cum n-ai cum s-o convingi să meargă la (vreo) mare. Apoi m-am gîndit la bunicu’ (de care mi-am amintit de mai multe ori zilele astea), prof de geografie care ştia unde se află orice localitate din lume şi să-mi şi povestească cîte ceva despre ea (sau aşa mi-am imaginat eu, căci nu s-a întîmplat vreodată să nu-mi arate, pe harta lumii de la şcoală sau de deasupra patului său, unde e stadionul celor de la Anorthosis Famagusta sau al celor de la Reykjavík, să zicem). M-am gîndit că acum le-ar putea vizita, nu doar învăţa şi preda, că oamenii ăia asemeni lui au meritat mult mai mult, doar că oamenii sînt „sub vremi”… De la tunul cu stema ţaristă a Romanovilor (slava bohu, ruşii au fost puţin timp pe insula Corfu, prin 1799) se vede şi grota, parţial inundată, unde s-ar fi iubit Ulise cu frumoasa Nausica, şi stînca în care s-a transformat corabia cu piraţi care veneau să atace mănăstirea, „corabia pietrificată a lui Ulise”. La mănăstire e o pace despre care scrie Henry Miller în „Colosul din Maroussi”, pacea inimii, o şi simţi, o linişte profundă, „o pace care este dincolo de orice înţelegere”. Deşi e mănăstire de călugări, florile sînt omniprezente, am găsit inclusiv floarea pe care o avem de la Mateo şi care creşte aşa cum ne-a promis copilul – miraculos. Au şi un muzeu foarte interesant, inclusiv cu o scoică imensă şi scheletul unui „monstru”, probabil al unei balene, şi, fireşte, biserica cu arborele vieţii sculptat în lemn pe boltă, un element arhitectural unic.
Bine că mîine returnăm maşina, că deja recunoaştem locuri prin care am mai fost, traversînd insula de-a lungul şi de-a latul…
La Vila Albă, Gerry ajunge să cunoască mai bine călugăriţele, care aici cresc şi pînă la 10 cm şi se bat cu reptilele gecko. Dar vila asta din carte nu cred că-i Casa Albă, fiindcă vila-i pe-un vîrf de deal, pe cînd casa e chiar la malul mării. În schimb, Vila galbenă ca narcisa se apropie ca descriere – enormă, înaltă şi pătrată, în stil veneţian – şi e şi aproape de marea „caldă şi nu prea adîncă”.
Miercuri
În drum spre închirieri maşini am mai fost pe la moara de pe malul mării, unde o să mergem mai încolo să înotăm, şi pe la literele color CORFU, de unde se vede perfect aeroportul, pistele de aterizare şi biserica-mănăstire din mare, la care am fost ieri (cre’ că motanu’ tot acolo sforăie).
Pe Henry Miller îl apucă diareea de la apa de pe-aici, viceconsulul se oferă să-i dea orez fiert pînă o să-i treacă, dar îi bagă în traistă şi cartea sa cu autograf, pe care cere imperios să i-o citească şi să-i spună părerea, şi nea Henry îi zice că a citit-o, deşi n-a putut să treacă de pagina trei, viceconsulul care „îi tot repeta soţiei lui că sînt ziarist, o insultă pe care în mod normal nu o înghit cu una, cu două”, zice Miller. La fel mă simt şi eu cînd sînt numit librar – e adevărat că acum lucrez la o librărie, dar mă poţi prezenta în n alte moduri – scriitor, traducător, creatorul & realizatorul revistei Tiuk şi al CenaKLUbului Tiuk, fratele autorului romanului „Pizdeţ”, fiul autorului cărţii „În gura foametei”, după care s-a făcut celebrul spectacol „Copiii foametei”, soţul Cavalerului Învăţămîntului, dar şi fiul, că şi mama a primit distincţia asta, în fine, poftim, jurnalist, că nu doar c-am făcut revista Tiuk vreo 20 de ani, am rubrici permanente din mileniul trecut în tot felul de reviste, majoritatea de cultură, dar nu numai.
Margo și Peter, sora şi învățătorul lui Gerry, erau pe cale să se atașeze prea tare, cum s-a exprimat mama lor, iar familia nu era de acord cu asta, așa că Leslie a propus să-l împuște pe Peter, propunere luată în rîs de maturi, iar mezinul consideră că e o idee excelentă. Mătușa mamei, Hermione, se autoinvită la ei, că e pe moarte și vrea să-și trăiască ultimele zile la călduţ, în linişte şi pace. Fiecare Durrell inventează motive să n-o primească pe cotoroanța bătrînă, că nu au chef să le moară în vila lor bucățică cu bucățică cea mai nesuferită & infectă rudă, care pute a naftalină și cîntă imnuri la toaletă. Bine, mai e mătușa Bertha care ține pisici imaginare şi ar vrea şi ea să moară în linişte, la călduţ, şi mai e și unchiul Patrick, care umblă gol și povestește necunoscuților cum a ucis el balene cu briceagul. Unica variantă la care ajung e să se mute iar, idee susţinută hotărât de fratele mai mare, scriitorul, care data trecută propusese insistent să se mute într-o vilă mai mare ca să încapă invitații săi, care erau deja pe drum. Acum se mută într-o vilă mai mică pentru ca să-și anunțe neamurile mortăciuni care se autoinvită că, ghinion, nu au unde să-i primească.
După masă am trecut pe la mănăstirea de lîngă noi, exact deasupra vilei Mon Repos, unde a copilărit prinţul Philip, şi am aflat de unde se aud găinile şi cocoşii. Cîinele era – legat – în casă, n-a dat nici un semn cînd a văzut străini, ba din contra, a dat din coadă cînd i-am vorbit, dar a apărut o măicuţă care a început să ţipe „No foto-no foto!”, deşi nu făceam poze (da’ aveam fotoaparatu’ la gît, ce-i drept – eram deosebit de periculos, aş fi putut să le fotografiez găinile sau să le filmez povestea cu cocoşul roşu). Apoi ne-am plimbat prin parcul cu vila lui Philip, soţul reginei Angliei. Muzeul din parc e foarte bine amenajat, cu gust, plăcut, dar a trebuit să ne grăbim, c-ajunseserăm cu puţin timp înainte de închidere. Mi-a plăcut şi teatrul în aer liber, deşi se vede că demult nu s-a mai întîmplat nimic pe-acolo, de prisos să spun c-aş face o ediţie a CenaKLUbului Tiuk acolo, aşa cum aş organiza una şi-n oraşul antic, care începe chiar unde am avut cazarea, dar şi unde e închis pentru public + în unele vîrfuri de munte, la poalele cărora se zbate marea. Am înotat pe lîngă moară (recomand familiilor cu copii, cu părinţi bătrîni sau cu iubite care nu ştiu să înoate – într-o parte a aleii nu e adîncă deloc, iar în cealaltă parte e chiar abrupt, vă puteţi relaxa liniştiţi fiecare unde are chef sau, cum se zice la noi în sat – „unde-l ţin chiloţii”). Ne-am luat la revedere de la Corfu cu încă o lungă plimbare prin oraş, de la Moară la Fortul Vechi, apoi la Fortul Nou şi înapoi, cu tot felul de opriri, de la magazinul fraţilor Durrell la ăla de tricouri faine, apoi ne-am întors iar la Fortul Vechi – Moară, pe malul mării, uitîndu-ne la peştii şi crabii din mare („totul se întoarce, dar ce se întoarce nu e / ce a plecat” – Louise Glück).
Şi în acest moment Henry Miller ajunge, în carte, în Creta, care „linişteşte mintea, calmează bolboroseala gîndului (…), cîndva un centru neclintit, vital, fecund, buricul pămîntului, acum (ea seamănă cu) un creator fără viaţă”. Creta lui Nikos Kazantzakis, unde vom ajunge şi noi în octombrie, cu cîte o carte de-a lui Kazantzakis în rucsac (încă nu pot să recitesc „Zorba grecul”, c-o ţin minte prea bine, citind-o vara trecută, la Mykonos). Şi – da – a fost o idee nemaipomenită să-mi iau şi-n călătoria asta şi o carte de poezie, mai ales că şi de data asta am nimerit exact ce-mi doresc – o carte scurtă, foarte intensă şi foarte bună. „Şi cineva a spus, ah, uite cît am îmbătrînit, călătorind” – Louise Glück.
Fotografii de Carmina și Mihail Vakulovski
