Romanul lui Alex Olteanu, Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, câștigător al concursului de debut al editurii Polirom, 2023, e un poem al singurătății desăvârșite în care bizarul, absurdul, ridicolul și derizoriul substituie atât realul, cât și ceea ce ar trebui să fie o tinerețe frumoasă și nu este.
Poate dorința de a demonta stereotipiile romanești sau de a frânge așteptările cititorului care proiectează în orice roman o scenă a marilor fapte/evenimente îl împinge pe prozator să surprindă viața în ce are ea mai banal, mai nespectaculos, dar și mai dureros. Și cum altfel ar putea fi redată mai bine singurătatea decât prin fragmentare, prin secționare a cotidianului. Minimalismul scriiturii lui Alex Olteanu, care poate fi supărător pe alocuri pentru un ochi obișnuit cu flic-flacuri stilistice, se justifică prin potrivirea cu lumea însăși, minimalistă și ea, reductibilă la câteva locuri comune: supraviețuire, job, nevoi de bază. Sensul, iubirea, pasiunea și împlinirea sunt basme vechi, depășite, amintiri uitate ale unor epoci de mult apuse, „reverii siropoase”. Antieroul este noul erou, el nu mai acționează, dar chestionează încă și e capabil și de furie, dar și de afecțiune, semn bun, semn că e viu.
Dialogurile dintre personaje reflectă dinamica reprimării gândurilor și a gesturilor, a emoțiilor puternice (care nu mai sunt socialmente acceptabile), sunt seci, corecte politic, lipsite de viață, ca și cum personajele ar funcționa după un scenariu prestabilit, spontaneitatea le lipsește pentru că le-a fost interzisă. La fel cum îngrădit e și accesul la exprimare liberă, căci avem o supraindividualitate – compania americană Datacademy.ai, un gatekeeper al PC/ideologiei woke duse la extrem. Prin politica ei care promovează (foarte agresiv) incluziunea și diversitatea, compania impune de fapt o conduită absurdă, în care supunerea pare a fi, de fapt, singura regulă. Acuzat de o colegă că este împotriva identității de gen, lui Andrei i se propune un fel de plan remedial identitar umilitor, ca să nu fie concediat. Grija față de ceilalți, mimată de angajații companiei, dar și de șefi, care chipurile luptă pentru categoriile oprimate/defavorizate/minorități ascunde forme grave de abuz.
Shut the fuck up! este expresia furiei reprimate a unui tânăr care e obligat să se descurce într-o lume pe care așa a găsit-o, pe care i-au pregătit-o sau i-au lăsat-o moștenire alții, care-l derutează și care-l deprimă până la gânduri sinucigașe, care-i răstoarnă tot ce crezuse și ce învățase în cei aproape 30 de ani pe care-i are. „Cancerul” lui Andrei, acest graphic designer care lucrează remote pentru americani, tumora care îi apare în vis ca un simbol al răului și lichidul verde care se scurge din ea și care anticipează amputarea piciorului deschid o succesiune de „amputări”. Omul își taie treptat câte o bucată din el însuși, renunță la câte un membru, la câte o pasiune sau la o iluzie, la ideile lui, la speranțe. E un animal în cușcă, redus la nevoile primare.
Singurătatea toxică a lui Andrei transpare de la primele pagini în care aflăm că folosește aplicația BlaBlaCar să facă drumuri cu mașina personală doar pentru a mai cunoaște oameni. Fiindcă lucrează de acasă (pentru companii e profitabil, pentru angajați, nu), nu prea are cu cine să interacționeze în afară de prietenul său, Adi, și de un om al străzii căruia îi duce mâncare și bere din când în când. Într-una dintre aceste curse, Andrei o cunoaște pe Maria, de care se îndrăgostește, o fată de 23 de ani, absolventă UNATC, secția dans. Rămasă fără loc la cămin, fata, venită din mediul rural (unde fetele „dansează ca să se mărite, nu ca să se exprime artistic”), nu se mai poate întreține și doarme fie pe la prieteni, fie în mașina personală, un Matiz vechi, toate acestea pentru a-și putea urma pasiunea, dansul, din care însă nu se câștigă nimic, dar care pe ea o face fericită. Într-o discuție pe aceeași temă, anume ce reprezintă pasiunile și dacă ele ne mențin vii, pe care Andrei o poartă cu Adi, Andrei îi mărturisește prietenului său că simte lipsa de pasiune într-un mod fiziologic („ca și cum mi-au putrezit toți neuronii responsabili să reproducă sentimentul ăla de pasiune”), că regretă că n-a făcut o licență în biochimie după ce a terminat filosofia sau măcar un master pe neurobiologie (fiindcă nu a avut bani), după care să intre în cercetare, dar e prea târziu, mai spune el, compromisul a fost deja făcut, iar reconversia spre zona de graphic design, ca prim compromis major, cu consecințe negative, i-a creat un gol pe care nu-l mai poate umple.
În timp ce Maria se află la limita subzistenței și e pe punctul de a ceda, nevoită fiind să-și caute un job (în alt domeniu decât cel în care studiase), Andrei se luptă cu propria alegere, într-un apartament gol, în care viața lui socială se consumă între ședințe online și vizite la escorte. Pentru el, realul devine o fata morgana: „interacțiunile sale cu ceilalți se desfășurau aproape în întregime pe computer sau pe telefon, iar prezența realului se manifesta mai degrabă în banalitatea mersului prin casă – se ridica de pe scaunul de la birou după ore întregi de stat în fața calculatorului, se îndrepta spre baie, iar amorțeala propriului corp și greutatea deplasării mediau un contact intim și direct între el și lumea exterioară. Dacă printr-o întâmplare ar fi dispărut computerele și telefonia, cu asta ar fi mai rămas: cu mersul până la baie. Cu durerile de spate, cu praful de pe dulapuri, cu micile pânze de păianjen din colțurile camerelor, cu masturbările”.
Contextul temporal 2020 pare total lipsit de promisiuni, Andrei trece în noul an la fel de singur cum fusese și în cel trecut. În preajma sărbătorilor își revede familia de la Târgu Jiu și își petrece puțin timp cu o escortă care oferă clasicele servicii, mai puțin girlfriend experience, adică mimarea afecțiunii. Andrei visează totuși la o iubită, la o strângere de mână, la un sărut, la excursii și plimbări, fantezii sentimentale pe care și le reprimă: „uneori își imagina cum va face schimb de priviri cu o fată care îi place, apoi ceva complet neașteptat se va întâmpla și dintr-odată se va trezi că sunt împreună, iar viața lui va lua o turnură spre mai bine. Se lăsa furat de imaginație cu zecile de minute, apoi se trezea la realitate într-un dezgust profund față de propria persoană”. Deși nu este un înfrânt, nici un cinic, așteptările lui se tot șubrezesc („Muzica speranței era înlocuită treptat cu scârțâitul unei noi decepții”).
Andrei visase să scrie un tratat despre comportamentul animalelor, dar nu mai apucă (la fel ca personajul din Extinderea domeniului luptei). O face însă Alex Olteanu în locul lui, în mod remarcabil.
