Sentimentul rușinii intervine atunci când simțim că nu ne-am conformat normelor stabilite în comunitatea din care facem parte, iar de cele mai multe ori are de-a face cu corpul și identitatea sexuală sau de gen. Pentru că filmul are și rolul de a oglindi trăirile umane dominante, există o mulțime de personaje care se confruntă cu acest tip de situație, cum ar fi cele din I Dream in Another Language (Sueño en otro idioma), Beach Rats (2017) sau din cele trei filme ce vor fi prezentate mai jos.
fat shaming & răzbunare
Piggy/Cerdita, cu premiera la Sundance anul trecut, este un thriller spaniol regizat de Carlota Pereda și bazat pe scurtmetrajul cu aceeași denumire al regizoarei, care abordează această temă într-o manieră diferită. Sentimentul rușinii se instalează în conștiința Sarei, o tânără supraponderală, care primește porecla ”cerdita” (porcușor) de la Maca și prietenele acesteia, Roci și Claudia.
Presată de comentariile despre greutate care i se adresează, aceasta ajunge să-și construiască rutina zilnică în jurul locurilor nefrecventate de oameni la anumite ore ale zilei. Unul dintre aceste momente ar fi trebuit să fie într-o după-amiază la piscina locală, unde n-ar fi fost nevoie să-și ascundă corpul de nimeni, însă de data asta cele trei fete care o umilesc zilnic își fac apariția și îi fură hainele și rucsacul. Mergând înapoi acasă, Sara este agresată de un grup de bărbați, dar reușește să scape de ei pe un drum ferit, unde descoperă o dubă în care erau ținute ostatice cele trei agresoare.
Chiar dacă pare o altă narațiune în care victima bullyingului se răzbună pe cei ce au hărțuit-o, aflăm spre final că plotul filmului este mult mai nuanțat. Tonul horror al lungmetrajului are intenția de a evidenția cruzimea de care sunt capabili adolescenții, dar și grija cu care ar trebui să ne gândim la soluționarea acestor tipuri de probleme.
in moonlight, black boys look blue
După reacțiile stârnite de Close pe grupurile de WhatsApp ale părinților și furia dezlănțuită a bărbaților de extremă dreapta la apariția filmului Barbie în cinematografe, cred că e nevoie ca filmele ce tratează tema masculinității să aibă cât mai multă vizibilitate, iar unul dintre cele mai importante filme care prezintă modul în care sunt întemnițați bărbații în propriul corp este Moonlight, primul film LGBTQIA+ care a câștigat Best Picture la premiile Oscar.
Filmul este împărțit în 3 părți, fiecare marcând o etapă în dezvoltarea protagonistului. Încă de mic, Chiron încasează un fel de actualizare forțată a modului în care acesta trebuie să se comporte în cartier. Este învățat că, în poziția de bărbat, nu trebuie să fie niciodată moale, iar acest discurs agresiv nu există doar în comunitate, ci și acasă. Pe lângă slur-urile venite de la colegii de clasă, acesta se lovește de cuvinte peiorative venite chiar din gura mamei lui, care de cele mai multe ori este absentă.
Stigmatizarea cu care se confruntă în fiecare zi îl transformă într-un copil confuz și deja extenuat la începutul călătoriei către răspunsurile mai clare despre identitatea lui sexuală, care încep să apară atunci când îl întâlnește pe Juan, un bărbat care l-a găsit pe Chiron singur și speriat într-o locuință părăsită, ascunzându-se de ceilalți copii. În prezența acestuia, Chiron își dă voie să fie vulnerabil și uită de presiunea pusă asupra lui, mai ales în secvența memorabilă de pe plajă când Juan ne oferă un monolog puternic, ce conține și afirmația ”in moonlight, black boys look blue”, care este cheia filmului.
Culoarea albastru, folosită în diverse nuanțe și în diverse dozaje pe parcursul filmului în funcție de stările lui Chiron, reprezintă calmitate și siguranță. Sub lumina lunii, băieții de culoare devin albaștri… în cazul lui Chiron, devine el însuși, mai mult decât culoarea pielii sau sexul ar putea să-l definească, iar momentele de pe plajă sunt singurele în care acesta s-a dezvăluit cu adevărat lumii, în special în noaptea când a fost atins pentru prima (și ultima) dată de o persoană de același sex și nu era încă înstrăinat de senzația de a se simți liber în propriul trup. Pe lângă această experiență total neașteptată, care l-a derutat complet, dar i-a oferit și plăcere în aceeași măsură, anii de liceu au continuat să-l îngenuncheze.
Atât bullying-ul cu care se confrunta zilnic, cât și trădarea celui mai intim prieten, l-au făcut să conștientizeze că în spațiul în care trăiește, unde dominarea este singura cale către succes și agresiunea este normalizată, singura modalitate de a supraviețui este să se distanțeze de adevăratele sentimente pe care și-ar dori să le exteriorizeze. Cumva, este mai rentabil să induci teama în cei din jurul tău decât să oferi afecțiune și înțelegere. Personajul ajuns la maturitate, care deschide partea a treia a filmului, începe să joace varianta lui hipermasculină și se forțează să-l îngroape undeva adânc pe adevăratul Chiron.
I am not an elephant! I am not an animal! I am a human being! I am a man!
The Elephant Man, cel mai cursiv și aproape de mainstream film al lui David Lynch, este inspirat din viața lui Joseph Carey Merrick (cunoscut și ca John Merrick), un englez născut în 1862 a cărui condiție medicală a reprezentat o curiozitate pentru mulți specialiști ai vremii.
Diformitățile corpului au început să apară înainte de a împlini vârsta de 5 ani, iar viața acestuia avea să se transforme într-un adevărat coșmar, cu mama lui murind când el avea doar 11 ani și ajungând să fie exploatat de lumea circului și prezentat sub denumirea de omul elefant. Filmat în alb și negru, The Elephant Man este un film tulburător despre privilegiu, empatie și expunerea și supraviețuirea într-o lume capabilă să îți dea de înțeles, în cel mai brutal mod cu putință, că dacă ești diferit nu te clasifici ca ființă umană și ar trebui să stai ascuns în spatele unor pereți sociali. Ajutat de o viziune regizorală singulară, Lynch a oferit publicului unul dintre cele mai sensibile filme biografice din ultimii 50 de ani.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.
