Monica Tonea este scriitoare și s-a născut în 1977 la Constanța. A absolvit Facultatea de Jurnalism din Timișoara. Locuiește în Bruxelles din 2001, are o activitate culturală intensă ca redactor, editor și contribuitor la diverse reviste culturale. Ultimul său roman, Pasagerii, a fost publicat la CDPL în 2021.
Are, însă, și o experiență îndelungată de „casnică,” această profesie cu conotații uneori negative sau nesemnificative. Mi-am dorit să port un dialog cu Monica — mai degrabă decât să fac un interviu — despre dificultățile acestei identități, despre unde am putea plasa această rușine, în măsura în care ea există, și să fructificăm această experiență care ne este întrucâtva comună. Poate ca un prim pas spre dărâmarea acestor ziduri, observarea diferențelor spațiale, culturale și temporale în munca casnică (România versus Belgia), dar și încercarea de a observa dacă mamele casnice care sunt și scriitoare au nevoie de o cameră doar a lor. Și dacă o pot cu adevărat obține.
Zilele acestea citesc două romane foarte diferite: recitesc Mansfield Park de Jane Austen și Cel care mă așteaptă de Parinoush Saniee. În prima vizităm Anglia secolului nouăsprezece cu dialogul bogat și standarde morale superioare, conversații în care se face foarte ingenios mansplaning și se insinuează superficialitatea unor domnișoare din înalta societate. În a doua, ne mutăm în Iran unde, începând cu perioada prerevoluționară, urmărim viața lui Massoumeh, care pare a nu fi niciodată în propriile mâini și care e mereu judecată mai ales din prisma faptului că este femeie. Mai departe de distincția realitate-ficțiune și mutarea dintre două contexte atât de diferite, mai ales cultural și spațial/temporal, toate aceste traversări mă fac să mă gândesc la statutul femeii în diverse ipostaze. De exemplu, la cel al femeilor și mame și scriitoare (măcar) aspirante— care aleg să rămână acasă, să devină „casnice” pentru a avea grijă de familiile lor. Mă face să mă întreb de la bun început ce înseamnă să fii casnică, cât din această identitate poate fi valorificată și, mai ales, ce narațiune generală din punct de vedere social vezi în privința asta?
Mai întâi de toate, îți mulțumesc, Ramona, pentru ocazia de a discuta cu tine despre acest subiect imperfect. Îți spun sincer, cu o decadă în urmă nu aș fi fost la fel de disponibilă să vorbesc despre latura asta a mea. Însă acum mă aflu într-un moment al vieții în care condiția asta nu mai are greutate și mi-e mult mai ușor să vorbesc despre alegerile mele. Dacă ani buni la rând am simțit stigma socială ca pe o piedică să-mi definesc rolul în lume, în clipa de față sunt conștientă că identitatea mea nu are de-a face cu această ipostază decât în măsura în care-i confer eu autoritate. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna astfel.
Din curiozitate, am căutat definiția cuvântului „casnică” în dicționarele pe care le-am avut la îndemână, o ediție din 1955, alta din 1998, una din 2010 și DEX-ul actual. Când reduci identitatea unei mame care stă acasă la „femeia care se ocupă numai cu gospodăria, care nu este salariată; gospodină”, nu sună deloc glorios. Și, din păcate, lucrurile stau și-n ziua de azi la fel ca înainte de a lua amploare mișcările de emancipare ale femeilor din anii șaizeci.
Ce trebuie sesizat de la bun început e că nu numai societatea reduce femeia care alege să se ocupe de familie la un statut de gospodină nevalorificată, din păcate, cercurile sociale restrânse contribuie și ele din plin la sentimentul de devalorizare de sine a femeii casnice. Rude, prieteni, cunoștințe, toți judecă și-și oferă dezaprobarea ca pe un act de compătimire suprem, strecurând diverse remarci care mi-au răsunat în urechi o vreme îndelungată: nu te plictisești acasă?, eu în locul tău aș înnebuni, eu nu mă văd stând degeaba nici măcar o zi, fără un job nu aș fi om etc., observații care sapă adânc în minte în momente vulnerabile. Fiindcă generează dubii, regrete, depreciere de sine. Firește, putem spune că apele calme nu sunt tulburate degeaba, trebuie să existe o neîmplinire pe undeva. Și da, de cele mai multe ori există. Să alegi între carieră și familie nu este simplu. Evident, nici pentru mine nu a fost ușor. Au fost clipe când acel cum ar fi fost dacă a rulat în background până la epuizare. Implicațiile sunt mai mari decât ne putem imagina, căci orice demontare venită din exterior destabilizează calmul din sânul familiei. Se crease o falie între mine și restul lumii. Îmi construisem ziduri înalte ca să blochez orice subapreciere venită din afară. Acum sunt mult mai relaxată, le-am năruit singură pe toate.
Decade mai încolo, iată, tot neîncadrată sunt: lucrez de acasă, colaborez cu diverse platforme literare, sunt editor la o revistă, am pus pe picioare un magazin cultural da capo al fine, urmez cursuri de creative writing, public, citesc, acord timp artei fotografice, frecventez evenimente literare, de gospodărie tot eu mă ocup all inclusive, sunt, după nevoi, șofer, consilier, terapeut sau confesor on a daily basis, mențin echilibrul în toate și, cu toate astea, n-am carte de muncă. Cred că asta înseamnă să fii casnică, nu?
Cum ai luat decizia de a „rămâne acasă” pentru a te ocupa de familia ta? A fost o decizie constrânsă de circumstanțe sau o alegere liberă? Este o decizie care implică un proces de gândire intens — de exemplu, în ceea ce privește privirea societății asupra acestei alegeri?
Da, au fost niște împrejurări favorabile acestui demers. Cariera jurnalismului de investigație s-a stins un pic înainte de a pleca din țară, fiindcă viața îmi pregătise alte surprize și m-am concentrat pe ele, iar la un an după licență eram deja stabilită la Bruxelles cu familia. Teritoriu nou, reguli noi, era toamna lui 2001 și România nu era încă în UE. Nu aveam drept de muncă (lucru valabil până în 2007), iar șederea mea aici era pe atunci în regim diplomatic (o găselniță în care nu erai nici cal, nici măgar), deși nu era cazul. Până și în actul de identitate special emis de ministerul afacerilor externe al regatului era stipulată condiția mea deosebită: „en sa qualité d’épouse du…”
Una peste alta, trebuia să mă adaptez la noul mod de viață, complet străin, și să-mi construiesc puțin câte puțin, de la zero, căminul. O vreme, pur și simplu, am scos din ecuație această frământare. Până la vârsta legală de a fi înscris la grădiniță (doi ani și jumătate), intenționam oricum să mă ocup de cel mic.
În plus, ca să pun lucrurile în perspectivă, știu că în țară concediul de maternitate este de doi ani și jumătate, nu? Cel puțin, așa era în 2001. În Belgia, concediul de maternitate este de trei luni. E o cursă contra cronometru să găsești loc la creșă, arareori bunicii preiau responsabilitatea tinerei familii, deci e imperios să ai unde plasa bebelușul. Fac o mică divagare, aici bunicii își oferă ajutorul doar în funcție de agenda lor, care este destul de încărcată, trăiesc o a doua tinerețe, fără griji sau consum emoțional prea mare. Tinerii părinți sunt obligați să-și găsească alternative.
Așadar, în primii ani nu mi-am făcut prea multe procese legate de cum sunt privită de societate. Prioritizasem lucrurile și eram împăcată cu ordinea lor, căci le consideram temporare, habar n-aveam că avea să fie o decizie de lungă durată.
Ai întâlnit prejudecăți cu privire la statutul de „femeie casnică? Stau lucrurile diferit în Belgia din punctul acesta de vedere? Crezi că unei femei îi e mai ușor să fie casnică în Belgia decât în România?
La început, nu. Nu-mi construisem încă universul pentru a avea oameni în jur cu care să interacționez. Pe măsură ce comunitatea a crescut, da. E interesant de remarcat, conotațiile negative au venit preponderent dinspre persoanele de origine română. Străinii sunt mai reținuți și nu emit numaidecât judecăți de valori. Își filtrează impresiile. Îți admiră curajul, căci așa îl consideră: un act de curaj și, pe undeva, belgiencele cred că nu se simt capabile să renunțe la sine cu așa ușurință, de aici admirația. Vine și din educația lor. Femeia și-a dobândit locul în societate. Nu e defavorizată în privința venitului în cuplu, e vizibilă, puternică, pe un palier de egalitate din toate punctele de vedere. Prin urmare, orice decizie ia o femeie, este respectată, chit că renunță la o carieră promițătoare.
A avut odată loc un episod care să mă destabilizeze, neintenționat, ce-i drept. Reacția sincer surprinsă a unei belgience care m-a întrebat la ce creșă merge copilul. I-am răspuns că stau cu el acasă și s-a entuziasmat: quel petit bonhomme privilégié; je vous félicite. Lucrul ăsta nu a rezonat cu mine, a avut efectul advers. A fost prima oară când am realizat că trecuseră doi ani de la proiectele mele de viață de când eram studentă, un pic diferite de realitate. Maternitatea e un subiect sensibil, indiferent de faptul că ești sau nu casnică. Această conversație banală m-a făcut să înțeleg că renunțasem de fapt la o parte din mine cu care nu aveam să mă mai întâlnesc. Firește, decizia fusese asumată. Apoi a sosit pe lume și mezina, România tot nu era stat membru, așadar am abandonat noțiunea de carieră pentru un termen indefinit. Părea o cale fără întoarcere.
Personajul principal din Tot înainte, de Ioana Nicolaie (Arsenia), spune la un moment dat, într-un ton retrospectiv și ironic pe care cu siguranță îl vom înțelege, că mama stă acasă, deci nu face nimic. Mai departe de dificultatea înțelegerii poziției celuilalt atunci când nu o experimentezi în niciun fel, nici măcar teoretic, te-ai întâlnit vreodată cu acest tip de gândire? Eu am copilărit în anii ‘90 și începutul lui 2000 și, la un moment dat, ca și Arsenia, mi-era rușine să scriu la școală la ocupația mamei „casnică” pentru că această ocupație părea să-i diminueze existența. De fapt, nu avea o existență „profesională” pentru că nu se ocupa cu „nimic”. Paradoxul era cu atât mai mare cu cât mama muncea toată ziua și făcea lucruri foarte diverse. Deși eram înconjurată de mame casnice, simțeam o anumită atitudine înjositoare în fața femeii — de parcă a fi casnică era o datorie evidentă, dar nu ceva de lăudat. Statutul femeii prin lupa asta părea unul precar și mă întrista în copilărie.
Sigur că m-am întâlnit cu această mentalitate. Eu nu mai pridideam cu responsabilitățile, jonglam cu ele ca un mare prestidigitator și din afară părea că nu fac nimic. Cel mai adesea, cum ziceam, interpretarea asta venea dinspre cunoștințele de origine română cu care socializam. Încetasem de ceva vreme să mă justific și pesemne lucrul ăsta crea și mai multă confuzie. Cu timpul, opinia lor nici nu a mai contat.
Am citit recent Tot înainte, știu despre ce vorbești. Arsenia era produsul societății în care trăia. Firește, copiii au nevoie să încadreze lucrurile în parametri simpli, de aici pesemne o nevoie să definească adultul printr-o meserie, nu mai zic de faptul că așa sunt învățați în sistem. Și copiii mei erau curioși în privința asta când erau mici. Descompuneau orice informație într-un mod rațional. Nu conta că fusesem cândva jurnalistă, că întrerupsesem când s-a născut fiul meu și că mă ocupam de educația lor, nu era palpabil. Aveau nevoie de o noțiune concretă. Și-mi căutau ei meserii după atribuțiile la care excelam: poți să fii bucătăreasă sau învățătoare sau fotograf. Un pic mai încolo s-au hotărât că eram scriitoare. Deși la vremea respectivă nu fusesem încă publicată. Cu toate astea, nu era ceva înjositor pentru ei. Femme au foyer era bine văzută în comunitatea lor. A contribuit și faptul că mă implicam în tot felul de proiecte sociale, eram prietenă cu o franțuzoaică, și ea casnică, aveam fetele în aceeași clasă primară. Eram împreună déleguées de classe, organizam event-uri, petreceri, ședințe, ieșiri cu clasa și cea mai importantă activitate a anului: fête du collège care presupunea o mare coordonare cu profesorii și ceilalți părinți responsabili din asociația de părinți. Îmi exersam atuurile, eram activă, nu trecea timpul pe lângă mine, după părerea lor.
Scriitoarele poate că au nevoie de o cameră a lor pentru a scrie. De spațiu. Și de o viață în care să se ocupe mai mult de ele însele. Dacă aceste lucruri sunt adevărate, atunci cum pot deveni mamele casnice scriitoare? Trebuie să aștepte să le crească copiii? Ce crezi despre această viziune și cum crezi că s-ar putea împăca această realitate aparent discordantă?
În cazul meu, da, a trebuit să aștept să mai crească copiii. Mă resemnasem, nu era prea mult loc să mă desfășor. Însă citeam în orice condiție și de multe ori adormeam cu cartea în brațe. Era unica mea legătură cu literatura. Nu o exploram sub forma scrisului decât în doze mici, note de jurnal și multe proze scurte în care-mi exersam stilul. Nu numai că aveam nevoie de o cameră doar a mea, dar era necesar să-mi limpezesc mintea și lucrul ăsta nu a fost cu putință în primii ani de viață ai copiilor. Odată înscriși ambii la grădiniță, atmosfera s-a mai destins. Îmi puteam organiza diferit timpul zilei până la 15:30, când mergeam după ei. Am devenit scriitoare puțin câte puțin (sincer, nici în ziua de astăzi nu mă consider per se scriitoare, e și acesta un statut care se dobândește cu dificultate), fără să-mi dau seama că textele mele scrise în orele furate se legau și aveau potențial să fie publicate. Am avut și înțelegerea lor acasă. Mama scrie, spuneau și mă lăsau măcar pentru o vreme scurtă în pace. O cameră doar a mea nu am avut în prima fază. Dar visam la ea. Ca să compensez, îmi alegeam locul meu preferat din apartamentul din Bruxelles, fie canapeaua care prindea un colț de natură și lumină blândă pe fereastră, fie măsuța de pe balcon, în zilele calde. După ce ne-am mutat la casă, în suburbie, mi-am găsit spațiul privat mult visat. Aici, pe lângă terasa care îmbie la scris, am multe camere doar ale mele, în funcție de stare și, recunosc, tot aici s-au concretizat multe dintre proiectele mele literare.
Spuneam că nu mă consider scriitoare și tu ai atins prin ultima întrebare de la acest punct exact ce mă preocupă și pe mine. Există o discordanță. Încă pun pe locul doi actul scrierii, nu am cum să mă dedic lui întru totul. Uneori generează frustrare, dar nu atât de mult încât să mă destabilizeze. Sigur, asta se întâmplă cu majoritatea scriitorilor în vremea de azi. Nu se poate trăi doar din scris. Iar eu, pe lângă revistele la care lucrez de ceva ani sau colaborările cu diverse platforme literare, deși copiii sunt mari acum, mai am încă alte multe responsabilități de la care nu mă pot sustrage. Sunt, totuși, privilegiată, am un orar flexibil și îmi pot organiza timpul după cum doresc într-o mare măsură.
Crezi că s-au schimbat prejudecățile cu privire la femeile casnice în ultimii ani? Mi se pare că în anumite mișcări feministe, femeile care decid să stea acasă și să își crească copiii sunt privite cu o oarecare compătimire sau, în orice caz, „se” consideră că există ceva înjositor ca statut în această alegere. Într-un alt tip de feminism de care eu sunt mai apropiată, a fi casnică, în măsura în care este o alegere, e totuși o atitudine feministă pentru că se subscrie ideilor de egalitate, alegere, libertate, echitate ș.a.m.d.
Tangențial, cred că am atins deja aspectul ăsta care încadrează ambele fenomene. Feminismul extrem te situează pe o treaptă inferioară atunci când renunți la tine ca femeie. În fine, renunțarea asta este tot o percepție subiectivă a curentului. Eu nu am renunțat la mine, deși, repet, compătimirea unora m-a făcut să dubitez lucrul ăsta câteodată. Eu mi-am dedicat viața căminului și copiilor. Iar identitatea mea a rămas neafectată. E un act asumat care-mi aduce recompense uriașe. Ceea ce pentru unii înseamnă timp irosit, pentru mine a fost o îmbogățire pe niște paliere diferite.
Cu tipul de feminism de care amândouă suntem mai apropiate m-am confruntat printre străini, cum am amintit mai devreme, tocmai fiindcă viziunea lor e mai relaxată și înțeleg semnificația asumării unui fapt.
Ți-a fost vreodată rușine să fii casnică? Ți s-a părut vreodată că „nu faci nimic” sau că această „profesie” de creștere a copiilor și îngrijirea familiei era insuficientă pentru tine?
Nu știu cât de rușine mi-a fost, însă mă enerva că există momente când trebuie să ne definim doar prin titlurile dobândite. La atât se reduce adeseori identitatea noastră. Când menționam că nu lucrez, trăgea fiecare propria-i concluzie. Obosisem să dau lămuriri.
Îmi amintesc cât de greu mi-era să rostesc cuvântul casnică. Eram constrânsă mai ales în situații oficiale, când semnam acte, făceam împrumuturi etc. Sans occupation suna la fel de rău ca femme au foyer. O bancheră mi-a spus odată că nu sunt casnică. Completa un formular în numele meu, ajunsese la rubrica profesională și m-am bâlbâit. M-a descusut și a zis fără vreo ezitare: dar sunteți scriitoare, nu casnică, și când am dat să explic că veniturile mele de pe urma scrisului sunt minime, a zâmbit și a spus că asta nu schimbă cu nimic situația. A notat la rubrică scriitoare și a închis subiectul.
Cât putem vorbi despre rușine în sine — din punct de vedere social? De exemplu, dacă există anumite „standarde” de „cum să fii o casnică bună” — știu și eu, casa curată, copiii perfect educați — neîndeplinind aceste „standarde”, în măsura în care ele există, poate apărea un sentiment de rușine generat de „privirea colectivă” asupra aspectului?
Sunt convinsă că am fost judecată după aceste standarde pe care nu prea le îndeplineam cu excelență. Era uneori o harababură în jur, că-mi venea mie să fug de acasă. În primii ani de viață ai copiilor n-am avut parte de odihnă. Eram sleită, funcționam pe pilot automat și ceea ce consideram neesențial, lăsam pe mai târziu. Cu siguranță, mi-am primit doza de mustrare din exterior. Din mers, am învățat să acord timp și lucrurilor secundare. Însă așa, de suprafață. Da, uneori mă preocupa acest aspect, căci știam cu câtă superficialitate privesc unii lucrurile. Prin definiție, trebuia să fiu gospodina perfectă, mama mereu disponibilă și femeia fără cearcăne. Ei bine, nu prea mă ridicam la standardele lor.
Ce ne poți spune despre rușinea internalizată — au fost momente în care faptul de a fi casnică ți-a generat o astfel de stare?
Sigur că au fost o mulțime de momente de această natură, le-am menționat anterior în trecere. Aș fi vrut să funcționez în alți parametri, ca un robot lipsit de sentimente și eficient în toate. Însă latura asta umană ne vine de hac de cele mai multe ori, nu? Au fost multe ups and downs, însă nu le consider un neajuns. Fac parte din evoluția mea ca mamă, ca soție, ca femeie.
Stau în bucătăria mea, chiuveta e plină de vase și, în general, e cam vraiște. E ora 23:00 în toiul verii, cântă greierii, câinele meu sforăie — dar mai ales copilul. Și încerc să scriu toate aceste lucruri gândindu-mă la ce știu, ce am simțit, ce am observat în legătură cu munca casnică. E o muncă grea, neplătită și nerecunoscută social, asta e concluzia pe care am tras-o întotdeauna. Însă chiar sunt lucrurile așa? Unde e adevărul? Unde putem așeza această rușine?
Dădusem acum vreun an-doi peste un articol dintr-o revistă franceză care trata acest aspect. Făcuseră ei un calcul și ajunseseră la concluzia că salariul unei casnice s-ar ridica la suma de 6.400 de euro pe lună. Cel puțin aici, în occident, lumea apreciază efortul uneori supraomenesc de a ține o casă și o familie. Că nu există vreo reglementare oficială, e mai puțin important. Recunoașterea este și ea o formă de răsplată. Nu aș ști unde să plasez această rușine și câtă putere ar trebui să-i conferim. Iar adevărul cred că e subiectiv. Nici eu nu sunt în măsură să-l evaluez.
Îmi place ideea de o cameră doar a ta: în care să scrii, să muncești, să fii doar tu cu tine însăți. Cred că toți oamenii ar avea nevoie de asta, nu doar scriitoarele. Însă e cel mai greu când ești mamă — dacă toate responsabilitățile sunt la tine, deși ar fi suficient copiii, atunci când mai poți găsi timp să fii și scriitoare și, mai ales, să ai o cameră doar a ta? Pare imposibil. În acest sens, ai avut vreun sentiment de rușine survenit în vreun moment în care nu ai reușit să împaci aceste două identități? Poate o femeie casnică să fie și scriitoare (în mod practic, nu idealist, filosofic)?
Eu cred că poți găsi timp, sigur că vei neglija alte aspecte, însă nu e imposibil. Nu sunt singura scriitoare cu responsabilități multiple și cred că multe dintre noi ne refugiem în acea cameră doar a noastră care nu e numai fizică, ci totodată și reprezentarea unei ferestre temporale – acel răgaz necesar să ne reconectăm cu noi însene. E îngrozitor de greu, da, bănuiesc că depinde și de rezistența fiecăreia dintre noi la solicitările variate ale vieții. În mod practic, o femeie casnică poate fi orice, pe lângă atribuțiile din gospodărie. Iar dacă în accepțiunea generală munca de scriitoare ar fi valabilă, atunci din start nu ai mai fi casnică. Eu încă ezit să mă recomand scriitoare, cum spuneam, ambivalența asta încă nu e rezolvată, dar cred că alta e sursa nesiguranței mele.
Probabil că, dacă în copilăria mea aș fi văzut un anumit respect adevărat pentru femeile casnice, mi-ar fi fost mai ușor să înțeleg această muncă ca pe una onorabilă. În schimb, în copilărie o credeam cel mai rău lucru posibil — cu toate că de atunci mi-am schimbat mult viziunea, o înțeleg pe fetița aceea care era îngrozită de ideea de a „nu face nimic” și a nu-i fi recunoscută munca. O casă e greu de îngrijit, la fel și o familie; probabil că Tolstoi trebuia să spună și că toate familiile cu copii mici au casele vraiște. Mereu mi s-a părut o muncă interminabilă, ceva pe care cu greu poți pune degetul. Dar oare nu seamănă asta un pic și cu scrisul? Ore și ore în șir de scris și, la final, îți dai seama că tot ce-ai scris e de șters, că nu poți folosi balivernele alea. Poate că femeile casnice au o anduranță care altora le lipsește cu desăvârșire. Îmi doresc să fie o muncă mai vizibilă. În acest sens, mi-ar plăcea să devalorizăm rușinea care de multe ori i se asociază. Și, poate, să recuperăm acele figuri, fie ele istorice, fie din viețile noastre personale, care au fost casnice, dar asta nu înseamnă că s-au afundat într-o masă identitară amorfă din care nu le putem culege — ele nu sunt casele lor și copiii lor și munca lor nu e mai puțin doar pentru că nu a putut fi văzută cu ochiul liber. Ce crezi?
E limpede, au anduranță, dar și o disponibilitate uriașă să acopere sfera asta mare a responsabilităților. Sper ca dialogul nostru să aducă o mică contribuție și să mai atenueze din asperități printre cititoarele aflate în ipostaza asta, însă e doar o cărămidă mică, societatea nu este încă pregătită să îmbrățișeze alegerea unei femei să renunțe la carieră în favoarea căminului. În cercul femeilor casnice, munca este apreciată, fără tăgadă, însă nu e suficient. Pornesc din start cu un dezavantaj, iar identitatea lor e micșorată. Reperele sociale definesc omul prin meseria pe care o are, or a fi casnică nu și-a pierdut din sensul inițial, cu tente înjositoare, nici în ziua de azi. E o lume injustă. Totuși, să nu uităm că statutul de femeie casnică n-ar trebui să fie o controversă. Nu este o vulnerabilitate sau o stigmă. Este una din cele mai mari responsabilități pe lumea asta, iar identitatea ei e una aparte, complexă, structurată. Nu ne scăldăm toate în acea apă a nimicului, dimpotrivă, muncim mai mult să ne valorificăm, prin urmare avem acea capacitate extraordinară să ne depășim condiția mai mult decât oricine.
Fotografii din arhiva personală a Monicăi Tonea.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.
