24 februarie 2024, Făgăraș-Brașov-București-Bruxelles-Gent
Aseară, după muncă, am tras o fugă pînă la Făgăraș, la ziua de naștere a mamei Carminei, apoi ne-am întors la Brașov, am dormit nu mai mult de o oră și jumătate, iar la ora 6 dimineața eram deja în avionul spre Bruxelles, în aeroportul din București. Cum mi-a zis o dată Perjo, „Bucureștiul e de kkt, dar e de neevitat”. Iar aeroportul din Brașov deocamdată e degeaba.
Cînd ne-am luat bilete spre Bruxelles, mi-am zis că, în sfîrșit, a venit timpul să citesc vreun roman de-al lui Marguerite Yourcenar – taman în orașul în care s-a născut. Am cîteva cărți de-ale ei, dar nu știu de ce Marguerite Yourcenar nu m-a atras sau pur și simplu au fost mereu alte priorități, noutăți care i-au luat fața și am tot amînat-o, chiar și atunci cînd la un sfîrșit de an cîțiva scriitori și critici literari au spus că romanul ei, „Memoriile lui Hadrian”, e cea mai bună carte publicată în acel an la noi (Traducere și note de Mihai Gramatopol).
Prima oară am aflat de Marguerite Yourcenar dintr-o poezie de-a lui Ștefan Baștovoi dinainte să debuteze, cînd Baștovoi ne vizita pe mine și pe frate-meu mai întîi de la Iași, apoi de la Timișoara, o poezie în care foarte tînărul poet spunea „Iar(ăși) Marguerite Yourcenar asta!” Mamă-sa, belgiancă, a murit la 10 zile după ce a născut-o, așa că a fost crescută de tatăl ei, francez, care i-a finanțat și primele două cărți de poezie și tot el i-a ales pseudonimul, o anagramă a numelui lor de familie – Crayencour. Cum ar fi sunat pe buzele viitorului călugăr „Iar Marguerite Crayencour asta!”? La 26 de ani publică primul ei roman, „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică”, și tot în acel an îi moare tatăl. „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică” începe așa: „Scrisoarea aceasta, iubită prietenă, are să fie foarte lungă” și se termină așa: „Îți cer iertare cu toată umilința, dar nu pentru că te părăsesc, ci pentru că am zăbovit prea îndelung”. Cînd izbucnește cel de-al Doilea Război Mondial emigrează în America. Din 1937 trăiește cu Grace Frick, pînă la moartea acesteia. În rest – știți, devine o foarte cunoscută & premiată romancieră, e prima femeie aleasă în Academia Franceză, instituție care o premiază cu Grand Prix de Littérature pentru întreaga operă, considerată una dintre cele mai importante scriitoare de limbă franceză. La noi e tradusă și publicată de Editura Humanitas Fiction, în Raftul Denisei, firește.
Cartea de poezie aleasă pentru călătoria asta e „Sere calde. Interior” de Maurice Maeterlinck (Cartex), poet belgian simbolist căruia i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Traducerea îi aparține poetului Constantin Abaluță, care spune pe copreta a II-a că „Maeterlinck e una din vechile mele iubiri poetice, una dintre cele decisive”. Și dacă alții nu s-au putut abține să nu-și publice studiile pe post de prefețe, Abăluță bagă la sfîrșitul cărții și 10 poezii de-ale sale – „Addenda. Poeme de Constantin Abaluță”, nene!
Mi-am luat și „Cei doi domni din Bruxelles” de Eric-Emmanuel Schmitt, Humanitas Fiction (Traducere de Simona Brînzaru), pentru că-i cu Bruxelles în titlu. Pe asta o citesc acum, în aer, de la București la Bruxelles, c-am aruncat o privire peste „Memoriile lui Hadrian” și nu pare o lectură de avion, pe nedormite (chiar dacă pentru Hadrian somnul e un fel de moarte, „noapte de noapte încetăm de a mai fi”), iar poeziile mi le păstrez pentru diminețile din Belgia, c-așa-mi place mie să-mi încep ziua – cu poezie.
La 80 de ani, croitoreasa Geneviève primește vestea că e unica moștenitoare a averii unuia de care ea habar nu are, dar e avertizată să se gîndească bine, că dacă semnează documentul cu moștenirea, acceptă și eventualele datorii ale domnului care a avut un magazin de bijuterii în Bruxelles, închis acum 5 ani. Femeia știe magazinul, dar nu a intrat niciodată, că nu și-ar fi permis să ia ceva de acolo. Geneviève riscă și acceptă, astfel moștenind o adevărată avere – un cont imens în bancă, trei apartamente la Bruxelles, mobilă, tablouri, opere de artă și o casă în sudul Franței. Se duce la mormîntul decedatului, unde găsește două morminte identice, al lui Jean Daemens și al lui Laurent Delphin, mort cu 5 ani înainte… Așa începe nuvela „Cei doi domni din Bruxelles”.
Cînd s-a căsătorit Geneviève, în biserică mai era o pereche – doi bărbați, mai retrași, care răspundeau și ei la întrebările popii, „De bună voie iei în căsătorie?…” etc.; cel care-i lăsase moștenirea, Jean Daemens, și iubitul său, Laurent Delphin („astfel s-au însurat îndărătul lui Eddy și Geneviève”). Așadar, avem posibilitatea să urmărim în paralel două familii din Bruxelles, cununate în același timp și același loc – una tradițională și una netradițională, una oficial și legal, cealaltă simbolic. Jean Daemens era un Don Juan cinic, dar s-a îndrăgostit de acest Laurent Delphin, care l-a făcut să descopere iubirea, nu doar voluptatea, zice Schmitt. Emmanuel Schmitt. Eric-Emmanuel Schmitt. Căsnicia Genevièvei cu Eddy a fost o greșeală, iar viața lor de cuplu – un iad, Eddy era un curvar bețiv și needucat, iar la un moment dat și ea i-a pus coarne și a născut și un copil din amantlîc, iar Jean și Laurent asistau la botezurile copiilor lor și vedeau totul ca pe tavă. Eddy are un atac cerebral și Geneviève nu-l mai părăsește, cum plănuia, ci are grijă de acest Eddy devenit legumă. Din acel moment Jean și Laurent s-au îndepărtat de cuplul geamăn, de frică să nu se molipsească de nefericire sau pur și simplu dintr-un reflex vital. Dar îl îndrăgesc pe ultimul copil al Genevièvei, cel făcut nu cu Eddy, David, căruia-i tot trimit cadouri, iar cînd acesta intră în magazinul lor și vrea să cumpere o bijuterie pentru mamă-sa, i-o dau aproape gratis. L-au plăcut atît de mult pe David, încît se duc la notar și-și scriu testamentul – îi lasă toată averea băiatului Genevièvei. Cînd împlinește 18 ani, David își cumpără o motocicletă și moare într-un accident. La 60 de ani Laurent iese la pensie și se îmbolnăvește, ajunge și el în scaunul cu rotile, iar Jean cumpără o casă în Franța și cuplul se mută acolo, la liniște. Iar cînd a murit, Jean a fost nevoit să-și schimbe testamentul și așa i-a lăsat totul Genevièvei ca moștenire. Cînd a murit și Jean, iar Geneviève s-a mutat în apartamentul lui, copiii i-au cerut explicații, iar ea le-a spus ce-au vrut să audă – că a fost amanta lui. Iată cum o minciună îi liniștește pe cei din jur, pe apropiați, iar adevărul nu ar fi ajutat la nimic, pentru că Geneviève așa și n-a înțeles de ce a primit ea moștenirea de la un om absolut necunoscut ei, din cu totul altă lume socială.
Deci, pînă să aterizăm în Bruxelles cei doi domni din titlu și-au dat duhu’, a merlit-o și Eddy, soțul nesimțit, infidel și inconștient, și fiul din flori, căruia cei doi domni i-au lăsat inițial toată moștenirea lor, iar ea, Geneviève, e nevoită să mintă ca să fie lăsată în pace, să-și cîștige liniștea…
Din aeroportul din Bruxelles am luat direct autobuzul spre Gent.
Deși am prins vreme mohorîtă, de după ploaie, iar noi sîntem rupți de oboseală, ne-am tot plimbat prin orașul tihnit și aproape pustiu, numai bun pentru bicicliști și perechile care, ca-n Minulescu, trec pe stradă „ținîndu-se de mînă”, că azi e și Dragobetele, nu doar ziua de naștere a soacră-mii. Am închiriat o mansardă de la fereastra căreia se vede o biserică de pe malul rîului care e în toate materialele promoționale cu Gentul, lîngă portul Ganda.
În prefața cărții lui Maurice Maeterlinck, „Sere calde”, Constantin Abăluță bagă un poem de-al său, care începe așa: „Îmi voi acorda un spațiu imprevizibil și un timp / necunoscut ca să fac din Maeterlinck un poet al meu și / numai al meu”. Păi, dacă după ce omul a cîștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1911 n-a fost tradus pînă acum integral (i-a mai tradus cîteva poezii A.E. Baconsky, pentru „Panorama poeziei universale contemporane”, probabil cartea mea preferată), tu fiind primul lui traducător, chiar meriți să ți-l faci „numai al tău”, dragă traducătorule.
În a doua parte a zilei am ieșit în centrul centrului și a fost cu totul altă poveste, cu totul alt oraș, cu totul altă lume, cu totul altă viață. Iaca unde erau oamenii, toți s-au adunat acolo, chiar dacă a plouat toată ziua, ba torențial, ca vara, ba ciobănește, ca toamna, toți se învîrt în jurul catedralei Sf. Bavo (Sint-Baafskathedraal, sec. XIII), cetății Gravensteen (1180), catedralei de pe Sint-Baafsplein (1300), primăriei/Stadhuis (1482), zonei de piață veche Jean & Nathalie, bibliotecii, Muzeului voor Volkskunde, ruinelor din Sint-Baafsabdij, Muzeului din Gent (STAM) Pleuntje, Muzeului de artă plastică, caselor de bresle de-a lungul Canalului Graslei, priveliștilor de-a lungul Graslei & Korenlei, chei ce se întind de-a lungul rîului Leie… Centrul vechi e de o frumusețe rară, clădirile foarte vechi, dar foarte bine păstrate, te țin în altă lume, ba medievală, ba de film istoric, iar apele care curg peste tot îți dau o vitalitate care pînă la urmă nu te ajută, pentru că seara abia îți mai tragi picioarele după tine, iar tălpile mă dureau ca după prima săptămînă de muncă la librărie, cu opt ore în picioare la muncă + o oră de mers pe drum.
În urma unei vizite la medic („în fața medicului e greu să rămîi împărat şi e tot atît de greu să-ţi păstrezi calitatea de om”), împăratul roman Hadrian (117-138) se hotărăște să-i scrie succesorului său la tron, Marcus Aurelius, o scrisoare prin care să-l anunțe să se pregătească de preluarea tronului, că bătrînețea nu iartă pe nimeni și că va muri de hidropizie la inimă („încep să-mi întrezăresc conturul morţii”), medicul fiind alarmat de rapida înaintare a bolii. Deși își iubește corpul, acum se gîndește prima oară că trupul „nu este decît un monstru prefăcut care în cele din urmă îşi va devora stăpînul”. Nu-și face iluzii legat de viață, dar „sfîrșitul apropiat nu este neapărat şi imediat; mă mai culc încă în fiecare noapte cu speranţa de a apuca dimineaţa”. Iar încetul cu încetul această scrisoare începută spre a-l informa despre progresele bolii „a devenit prilej de odihnă a celui ce nu mai are forţa necesară obositoarelor treburi ale statului, meditaţia consemnată în scris a unui bolnav care dă audienţă amintirilor sale. Îmi propun acum încă şi mai mult: am intenţia să-ţi povestesc viaţa. Desigur, anul trecut am redactat o dare de seamă oficială a activităţii mele, în capul căreia secretarul Flegon şi-a înscris numele. Am minţit cît mai puţin posibil. Interesul public şi decenţa m-au obligat totuşi să reaşez unele fapte. Adevărul pe care intenţionez să-l expun aici nu e în chip special scandalos sau este doar în măsura în care orice adevăr provoacă scandal. Nu mă aştept ca la cei şaptesprezece ani, cîţi ai, să înţelegi ceva. Ţin cu toate acestea să te informez, dar şi să te şochez deopotrivă. Preceptorii tăi, pe care eu însumi i-am ales, ţi-au dat o educaţie severă, îngrijită, poate prea ocrotitoare, de la care aştept rezultate bune pentru tine şi pentru stat. Drept corectiv, îţi ofer aici o relatare lipsită de idei preconcepute şi de principii abstracte, extrasă din experienţa unui singur om care sînt eu. Nu ştiu către ce concluzii mă va duce povestirea. Îmi pun nădejdea în examinarea faptelor pentru a mă defini, a mă judeca poate, sau cel puţin pentru a mă cunoaşte mai bine înainte de a muri”. Și de aici încolo Hadrian își povestește – înțelept, dar fără autocenzură – viața, din copilărie, cînd îi moare tata, pînă acum, trecînd prin studenția din Grecia iubită, întoarcerea la Roma, ca avocat, plecarea în armată, unde ia parte activ & eroic la războaie crunte, dar mereu cîștigătoare, cum îl anunță pe Traian c-a devenit împărat și cum ajunge el însuși pe tron… O carte foarte faină și la propriu, ediție de lux, cu coperte tari și foarte frumoase, pe care e un detaliu dintr-o frescă din Pompei, „Casa cu brățara de aur”.
25 februarie, Brugge
Noaptea m-am trezit de cîteva ori de la razele de lună care-mi băteau la pleoape trecînd prin fereastra din acoperiș („un clar de lună”, cum ar zice Maeterlinck, „luna absolută țîșnind cu scîntei”), dar am și visat tot felul de chestii, în special de acasă, cu mama, cu Sandu – inclusiv cum iese cu mașina prin oraș, deși încă nu și-a luat carnetul de conducere (Maeterlinck: „Sub apa visului ce se ridică / Sufletului meu i-e frică, i-e frică!”). Dimineața m-am trezit de la o luxație la mîna stîngă, pe care am adormit, și de la clopotele de la biserica de alături. Apoi, pînă s-a trezit Carmina, am mai citit din Maeterlinck. E suficient să te oprești la primul poem din carte ca să-ți dai seama de ce traducătorul spune că a preferat să păstreze și să protejeze fondul în detrimentul formei și a păstrat rimele doar unde s-au potrivit și în română. E adevărat că e chiar poemul care dă titlul volumului, „Sere calde”, și poate fi cel mai important, ritmul său pare a fi asemeni bătăilor inimii unui om care tocmai a conștientizat că sufletul său e asemeni unei sere din mijlocul pădurii, cu toate ușile închise „pentru totdeauna”. Sufletul lui e ca „gîndurile unei prințese înfometate, / Plictisul unui matelot în sahara, / O muzică de fanfară la ferestrele / incurabililor. (…) o femeie leșinând în zi de seceriș (…) o nebună înaintea judecătorilor, / O navă de război cu pînzele-n vînt / pe-un canal”. Îndemnul e „Duceți-vă prin ungherele cele mai calde!” & „Pîndiți sub clarul de lună!” Întrebarea e: „Doamne Dumnezeule! cînd vom avea ploaie, / Și vînt și zăpadă în seră!” Cînd vei deschide ușile, prietene, doar atunci vei avea și ploaie, și vînt, și zăpadă, și liniște, și împăcare, și mișcare. Dar tînguirile sufletești nu se opresc la primul poem din carte. Chiar în următorul, „Orație”, sufletul lui, „cu tandre mîini de ceară”, îi e palid „de neputință, / Doar albe inacțiuni măcinînd”. Iar în „Suflet cald” „genele mele au închis porți / Către jurăminte uitate pe vecie” – ziceam să le deschizi, nu să le închizi, prietene!
Tanti de la pensiune e bulgăroaică, așa că ne-am înțeles perfect în rusă (i-am precizat că-s de limbă română, dar s-a prins, că vorbește mai fluent decît mine rusa, firește, limba ei natală fiind slavă). E de 15 ani în Gent, dar n-a fost atinsă deloc de florinrăducioită.
Hadrian îi spune lui Marcus că faptul că a vînat poate că a fost spre binele oamenilor – că, împușcînd animale, și-a potolit furia. A avut și cal, a făcut hipism, a înotat, a alergat, iar acum e prea bătrîn pentru toate astea. Despre vin are doar cuvinte de apreciere, iar despre faptul că romanii lui se îndoapă cu nesimțire – doar critici („Vinul ne iniţiază în misterele vulcanice ale pămîntului, în secretul bogăţiilor minerale ascunse: o cupă de vin de Samos băută la amiază în plin soare sau, dimpotrivă, sorbită într-o seară de iarnă după o oboseală care te face să-i simţi imediat calda alunecare în stomac, dispersiunea ei implacabilă şi arzătoare prin artere este o senzaţie aproape sacră, uneori prea puternică pentru capul omenesc”). Iar mai periculoasă decît băutura și înfulecatul nesăbuit e dragostea, zice Hadrian („Dintre toate jocurile, cel al dragostei este singurul care riscă să ne tulbure sufletul și tot singurul în care judecătorul se lasă în mod obligatoriu pradă freneziei corpului”). Despre bunicul său, Marulinnus, care credea în astre, se spunea că e vrăjitor, avea puteri neobișnuite asupra animalelor. El i-a prevăzut viitorul – l-a trezit din somn și i-a spus că va stăpîni lumea. Înainte de a muri a încercat să-l învețe și pe el arta prevestirii. De la el i-a rămas gustul pentru anumite încercări primejdioase. Despre tatăl său, Aelius Afer Hadrianus, spune că a fost un om plin de virtuți, dar „viața i s-a scurs în administrări lipsite de glorie”. A murit cînd el avea 12 ani, iar mamă-sa a trăit după aceea „într-o văduvie austeră”. A învățat în Grecia și are o părere extraordinară despre cam tot ce e grecesc: „aproape tot ce oamenii au spus mai bine a fost spus în grecește”, „tot ce fiecare din noi ar putea încerca spre răul sau binele semenilor a fost, cel puțin o dată, făcut de un grec”. În fine, pentru el lectura și mai ales poezia sînt vitale: „Întîile mele patrii au fost cărțile”; „Lectura poeților a avut urmări încă și mai tulburătoare: nu sînt sigur dacă descoperirea dragostei este neapărat mai dulce decît a poeziei”.
Pînă la gară am trecut iar prin parcul orașului și pe lîngă muzeele de artă și am luat, din mers, trenul Gent – Brugge, de parcă am fi luat tramvaiul.
Brugge-ul e un oraș incredibil de frumos, de la un capăt la altul, de la gară la gară, cum ar veni. În tren citisem cam ce e de văzut și am vizitat cam tot ce mă atrăsese, inclusiv de pe canale, c-am făcut și o plimbare cu barca, fără de care călătoria în & prin Brugge (care mai e numit și Veneția Nordului) ar fi fost ceva mai obositoare (în flamandă, Brugge înseamnă pod, punte, chei, căci orașul e un păienjeniș de ape peste care trec poduri, punți, chei). Am avut noroc și de timp frumos, la un moment dat a ieșit chiar și soarele (cînd e soare în Belgia vezi fete lipite de ziduri, cu ochii închiși – „cele cinci minute ale mele de soare”, a zis una). A început să plouă doar cînd eram deja aproape de gară, la întoarcere, noaptea. Brugge, avînd și multe canale, și ieșire la mare, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în Evul Mediu, cînd s-au construit majoritatea clădirilor fermecătoare, pe care le admiri la fiecare pas (prima mențiune istorică a orașului – în sec. al IX-lea). De altfel, tot centrul orașului e inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Prima fotografie din Brugge descoperită e din 1845, făcută de Louis Jacopssen, la stația de pompare a apei, care are, normal, și pod, acolo unde se spune că și acum se fac cele mai multe fotografii (poate fiindcă e și foarte aproape de gară). De aici am mers la spitalul Sf. Ioan, considerat cel mai vechi din Europa (sec. XIII). Pe lîngă muzeul medical, în muzeu se păstrează și șase lucrări ale pictorului Hans Memling (sec. XV). În Ansamblul Begijnhof simți o liniște pe care am mai trăit-o doar într-un orășel din Croația. E un fel de ascunzătoare în centrul orașului, înconjurat de ziduri, cu biserică și căsuțe, mulți copaci, printre care cresc foarte multe flori, ansamblu protejat UNESCO. În jurul lui sînt canale, pe care se plimbă, nestingherite, foarte multe lebede. Acolo mi-a atras atenția o porumbiță care se uita, blazată, la lebede, porumbiță cu care am stat puțin de vorbă:
– Ce faci, porumbiță? am întrebat-o.
– Mă dixtrez:))
– Ce fain! Bravo! Acum mai toată lumea-i nervoasă…
– Păi și eu mi-s nervoasă.
– Nu ziceai că te distrezi?
– Ba da, dar cu un gust amar, așa, mă distrez pe seama la grasele astea blonde, care se cred dive. Nu vezi ce buci umflate au, de buze nu te întreb, că doar nu ești chior!
– De lebede zici?
– Așa le zice la gîștele astea cu buzele-n vînt? Rațele astea încrezute? Crezi că astea au învățat la școală să zboare? Să nu-mi zici că astea știu alfabetul și au învățat vreo meserie! Astea clocesc ciori, cum ar zice Maurice.
– Maeterlinck? Citatul exact e „Și cred că lebedele au clocit corbi!”
– Te rog să nu mă enervezi! Apropo, tu ce faci aici?
– Mă dixtrez:))
Tot de acolo poți închiria o caretă, dacă ai chef să vizitezi orașul de la coada calului, noi am preferat barca și pasul. În oraș dai peste multe ateliere de sculptură, fabrici de ciocolată și de bere, dar și de dantele, muzeul de diamante te tot ademenește să intri (noroc că l-am prins închis). Cele două mari piețe sînt celebre și oricum ajungi la ele, plimbîndu-te. În Piața Markt e o expoziție permanentă a lui Dali, un turn-clopotniță, un palat neogotic și numeroase case ale meseriilor. În Piața Burg e primăria din sec. XIV, una din cele mai vechi construcții gotice din Țările de Jos, Bazilica Sîngelui Sfînt, Palatul Magistraturii, Vechiul Registru Civil… În Muzeul Groeninge pot fi admirate numeroase colecții de tablouri flamande. Da, și să intrați neapărat și-n vreun muzeu al ciocolatei și al berii sau măcar în magazinele cu ciocolată și-n berării. Noi am ochit, cînd ne plimbam pe canale, o berărie-muzeu de pe malul rîului, unde poți gusta șase feluri de bere dintr-un foc, dar, nefiind băutori de bere, am luat cîte una doar – una brună și una blondă, ambele foarte bune, într-adevăr, dar n-am mai avut chef și de cele șase…
Plotina, soția împăratului Traian, l-a convins pe acesta să-l lase pe tînărul Hadrian să-i scrie discursurile. „Am reuşit cu atît mai bine cu cît aveam deja obişnuinţa acestui fel de agreabile servicii. În vremea începuturilor mele dificile, redactasem adesea pentru senatori în pană de idei sau de meşteşugită exprimare cuvîntări pe care, în cele din urmă, credeau ei înşişi că le-au scris. Lucrînd pentru Traian în acest mod, aflam o bucurie întru totul asemănătoare celei prilejuite în adolescenţă de exerciţiile de retorică; singur în cameră, urmărind efectele în faţa oglinzii, mă simţeam împărat. De fapt, învăţam să fiu; îndrăzneli de care nu m-aş fi crezut în stare deveneau uşoare cînd altcineva avea să şi le ia asupra-i. Gîndirea simplă a împăratului, lipsită de coerenţă şi tocmai de aceea obscură, îmi devenise familiară; mă măguleam că-l cunosc ceva mai bine decît el însuşi. Îmi plăcea să imit stilul militar al şefului, să-l ascult rostind în senat fraze ce păreau a-i fi caracteristice, dar al căror autor eram eu. În unele zile, cînd Traian nu ieşea din casă, căpătam însărcinarea să citesc chiar eu acele discursuri de care nici măcar nu lua cunoştinţă, iar dicţiunea mea, devenită fără reproş, făcea cinste lecţiilor actorului tragic Olympos”.
26 februarie, Bruxelles
Se pare că în Gent plouă tot timpul: aseară, cînd ne-am întors dintr-un Brugge superb, la Gent ploua, a plouat toată noaptea în continuu (Maurice Maeterlinck ar zice ceva de genu’: tristețea lichidă mi-a bătut ca o ciocănitoare toată noaptea la geamul de la mansardă) și a plouat și pînă am ajuns în gara aia frumos pictată, de unde am luat trenul spre Bruxelles. Ca de fiecare dată de cînd sîntem în Belgia, n-am așteptat deloc, ne-am luat biletele de la aparat și am urcat imediat în tren, nici nu e de mirare că în gări oamenii mereu se grăbesc (deși următorul tren era peste 5 minute, de ce să-l pierdem pe ăsta?). De la fereastra trenului văd cum Belgia mustește în apă de ploaie, pămînturile ei abia respiră, cîmpurile-i sînt inundate și sufletul lui Maurice Maeterlinck e tot trist și captiv, ca-ntr-o seră cu toate ușile închise.
Despre poezia masculină/poezia feminină nu poate zice nimeni mai bine decît Hadrianul lui Marguerite Yourcenar (bine, el zice mai general, despre lectură, în primul rînd, dar eu m-am gîndit din prima la scris și la poezie, cînd am citit asta): „Un om care citeşte, gîndeşte sau calculează aparţine speciei şi nu sexului”. Ce contează dacă autorul/cititorul/scriitorul e bărbat sau femeie? Contează – de fiecare dată – textul. (Ar fi bun acum și aici Gheorghe Iova, care și-ar fi amintit imediat un citat de-al lui scris – exact pe tema în discuție – acum n zeci de ani).
Și-n Bruxelles a plouat toată ziua. Deși stăm foarte aproape de centru, am găsit greu hotelul, hiper automatizat, cu parolă la intrare, parolă la intrare în apartament, parolă de încuiat camera, parolă de descuiat camera, parolă pentru televizor, parolă de net, parolă pentru lumină, parolă pentru calorifer, toate în engleză, prin telefonul mobil cu net. În interior – la fel, totul postuman, inumanism în floare, un om normal nu ar avea cum să se descurce în hotelul ăsta.
Am ieșit de două ori în oraș, așa că ne-a plouat de două ori, de fapt, de trei ori, c-am venit tot pe ploaie. La Gent aveam calorifere imense, la care ne puteam usca hainele, aici și pentru a le porni tre să ai lîngă tine un doctor IT-ist-programator. Simbolul orașului, băiețelul care se pișă, e la doi pași de hotel, se pișă în continuare pe lume, doar că acum și lumea se cam pișă pe capitala Uniunii Europene, sufocată de toate națiile, culorile și religiile. Cei mai puțini care hălăduiesc prin capitala Belgiei sînt belgienii, poate că nu mai ies din case după ce se întunecă, pe străzi se urlă animalic de sub poduri, tot felul de adolescenți schelălăie și miaună pe la uși, zgîriindu-le cu unghiile, drogați în ultimul hal, dai peste tot de găști imense de tuciurii cu fete cu fețele acoperite, zbierînd și hohotind din tot sufletul (vai de sufletul lui Maeterlinck).
Am scris asta după prima ieșire în oraș, apoi am citit exact asta: „(Oh, nu vă apropiați de ferestre!) / Emigranți traversează un palat! / Văd un iaht în furtună! / Văd turme pe toate navele! / (Mai bine ca ferestrele să rămînă închise, / Te simți cumva la adăpost.)” (Maurice Maeterlinck). Deci, situația e aproape neschimbată pe-aici (Maeterlinck a trăit între 1862 și 1949).
Piața centrală arată bine noaptea, pe ploaie, să vedem cum e ziua – dar sper să nu mă orbească mîine argintiul ăla omniprezent, că intru în Hard Rock Cafe și mai ies poimîine dimineața, să nu pierdem avionul spre casă.
Cînd am ajuns, acum, noaptea, la hotel, Carmina m-a întrebat ce muzon să pună. Implant pentru Refuz, am zis. Apoi ne-a cîntat, ca de obicei, RHCP și Pink Floyd – „Live at Pompeii” din 1972, concert pe care-l re-vedem în fiecare călătorie, la masa de seară, merge perfect la un pahar de vin, după o plimbare-maraton prin oraș (că altfel nu știe Carmina să se plimbe în călătorii – în fiecare seară te miri de cîți km am putut să facem).
Carmina se uită pe ghidul orașului și zice că am cam văzut ce era de văzut prin oraș, așa că mîine vizităm muzeele. Cum zice mama cînd ajunge la noi: „V-am văzut, acum pot să mă întorc acasă”.
Hadrian este cel care a înfrînt dacii înainte de a ajunge împărat („Aflat în fruntea Legiunii întîi Minervia, cea mai glorioasă dintre toate, am primit ordin să distrug ultimele întăriri ale inamicului în zona Porţilor de Fier ale Transilvaniei. După încercuirea fortăreţei Sarmizegetusa, am intrat cu suita împăratului în sala subterană în care sfetnicii regelui Decebal se otrăviseră luînd împreună ultima cină; de la Traian am primit însărcinarea să dau foc acelei ciudate grămezi de morţi. În aceeaşi seară, pe pantele cîmpului de bătaie, el mi-a trecut pe deget inelul cu diamante pe care-l avea de la Nerva şi care a rămas mai mult sau mai puţin chezăşia succesiunii la cîrma imperiului. În acea noapte am adormit mulţumit”), iar după aceea tot el i-a distrus pe israelieni („Iudeea a fost ștearsă de pe hartă şi din ordinul meu a luat numele de Palestina” – cum sună asta acum, în plin război între evrei și palestinieni…).
27 februarie, Bruxelles
Azi am prins o zi frumoasă, rece, dar fără ploaie. În drum spre centrul centrului Carmina a descoperit imagini și graffitiuri și desene pe pereții blocurilor care-s și în ghidurile noastre, chiar și pe cele de pe coperte (bine, două sînt chiar alături, a trebuit doar să mă întorc ca să le fotografiez – din același punctLoc). Apoi am făcut poze la un magazin de ochelari frumos aranjați și la băiețelul care se pișă în toate felurile, mi-a plăcut mult băiețelul-tirbușon, care deschide vinul cu puța, iar berea – cu capu’ și mi-am zis c-o să-mi cumpăr vreo doi-trei (unul pentru frate-meu și unu pentru fratele Carminei), dar am lăsat pe mai tîrziu, apoi n-am mai găsit așa ceva niciunde. De cînd am scris proza cu ochelarii sînt atras de ochelari din toate unghiurile și locurile posibile – muzee, magazine, poze, filme, videoclipuri, desene, fotografii, sînt peste tot! În Piața Mare am intrat într-un Info Point, după hartă (aici și-n Info Point harta costă, iar la noi oamenii se supără că hărțile costă în librării) și să întrebăm dacă au vreun muzeu literar, de exemplu, vreun muzeu despre Marguerite Yourcenar. „Da’ cine e?” – Cea mai cunoscută scriitoare a voastră. – „N-am auzit de ea”, au zis, într-un glas, cei doi angajați.
Dar ne-am îndulcit imediat gustul amar la Muzeul Ciocolatei, extraordinar chiar de la intrare, unde-ți poți face o poză cu un zmeu care te atacă pe la spate, încercînd să te muște de cap – amuzant mai ales pentru maturi, n-am văzut copii la pozat în gura balaurului, în schimb noi, ăștia în vîrstă, n-am ratat ocazia să ne băgăm în poveste. Foarte impresionantă istoria ciocolatei, ilustrată în muzeu și vizual (desene, manechine, sculpturi, filmulețe), și informativ, și cu povești, și demonstrativ – e și o cameră în care poți gusta toate felurile de ciocolată (și nu e nici un supraveghetor, nu-s nici camere, poți mînca cît încape în tine, cum ar veni). Firește că nu lipsește nici Manneken-Pis de ciocolată – de toate culorile & mărimile.
Deși în jurul lui Traian erau mulți neprieteni de-ai lui Hadrian, tot el a fost desemnat împărat, urmaș al lui Traian. Imediat după aceea a refuzat onorurile și distincțiile și a schimbat multe reguli. A interzis baia mixtă comună, de exemplu. Și-a căutat și revăzut vechii prieteni, a fost mai atent cu familia („i-am regăsit pe ai mei”), de la soră-sa la soacră-sa (cea mai nemulțumită de el era chiar soția lui). La o lectură de poezie din Asia Mică, îl întîlnește pe un tînăr, Antinous, care ulterior îl va însoți în toate călătoriile, îl va urma „ca un animal” – „și cei cîțiva ani fabuloși au început”. Simplifică legile, le face mai logice, mai ușor de respectat („legile n-ar trebui să se deosebească prea mult de practică: am acordat femeii o libertate sporită în a-şi gospodări avutul, posibilitatea de a lăsa prin testament sau de a moşteni. Am insistat ca nici o fiică să nu fie căsătorită fără consimţămîntul ei: violul legal este tot atît de respingător ca şi celălalt. Căsătoria este marea lor tranzacţie; este cu totul drept să nu o încheie decît în deplin asentiment”). Îmbunătățește viața sclavilor, femeilor, soldaților, veteranilor, medicilor, profesorilor, s-a consacrat reformelor agrare, construiește biblioteci, se implică în multiplicarea manuscriselor și păstrarea cărților. Protejează istoricii și poeții, îi citește și îi încurajează să scrie și scrie și el – mai ales versuri. Deși mizează pe pace, lărgește granițele imperiului roman. A reparat Coloseumul, Templul Venerei și Romei, Panteonul (sanctuarul tuturor zeilor). Moare Plotina, Antinous, iubitul său grec, se sinucide, moare și soția…
Din fericire, l-am văzut noaptea trecută pe băiețelul care face pipi, Manneken-Pis, așa cum e, căci azi în locul lui era, într-adevăr, un manechin înfofolit în straie colorate portocaliu și verde, cu mască și coroană, căci în unele zile băiețelul e îmbrăcat de reprezentanții unei anume națiuni. Acum și-au bătut joc de el cei din Republica Dominicană, care azi sărbătoresc 180 de ani de independență. Felicitări, dar băiețelul cu ce v-a greșit?
La Muzeul Erotic & Mythology (MEM) era închis, de fapt, părea un muzeu închis pentru totdeauna, desființat, chiar dacă mai are sigla în față.
În schimb am vizitat Royal Museums of Fine Arts of Belgium/Musees royaux des Beaux-Arts de Belgique, unde am prins o super expoziție temporară despre surrealism – „Imagine”, cu peste 130 de opere de artă (picturi, sculpturi, fotografii, obiecte), printre care lucrări de Salvador Dalí, Pablo Picasso, Max Ernst, Joan Miró, Andre Breton, Rene Magritte, Paul Delvaux, Jindrich Styrsky, Marcel Duchamp, Giorgio de Chirico, Jane Graverol, Dorothea Tanning, Man Ray, Leonor Fini, etc., dar și de-ale lui Victor Brauner (născut la Piatra Neamț) și Brassai (născut la Brașov), pe care prietenul său, scriitorul Henry Miller, l-a supranumit „ochii Parisului”, pentru că brașoveanul a eternizat viața de noapte a Parisului din anii ’30 ai secolului XX, cînd și nea Henry se bucura de mrejele nopților parisiene, și a publicat albumul „Parisul, noaptea”, cu o prefață de Paul Morand, album care a avut un mare succes.
Absolut impresionantă e și expoziția permanentă René Magritte (din fiecare călătorie ne luăm un magnet, de obicei din vreun muzeu, din Belgia ne-am luat magnet cu „Ceci n’est pas une pipe”).
Altă expoziție din muzeu găzduiește lucrări faimoase de Pieter Bruegel, Peter Paul Rubens, Jacques Jordaens, Jacques Louis David, Auguste Rodin, James Ensor, Paul Gauguin, Fernand Khnopff, Henry Moore, Paul Delvaux, René Magritte, Marcel Broodthaers, Snijders, Momper, Gelder, Bijlert…
Din păcate, tot în muzeu am aflat că în Belgia muzeele se închid la ora 17:00, de frica actelor teroriste, așa că am fost nevoiți să ieșim, dar oricum deja eram foarte obosiți, c-a trebuit să alergăm printre capodopere, ca să vedem cît mai mult din acest muzeu extraordinar, care se împarte, de fapt, în mai multe instituții: le Musée Old Masters Museum, le Musée Modern Museum, le Musée Wiertz Museum et le Musée Meunier Museum, le Musée Magritte Museum et le Musée Fin-de-Siècle Museum. Dacă treceți prin capitala europeană lăsați restu’ pe mai încolo și băgați o geană în muzeu’ ista fantastic!
După reprimarea revoltei evreiești, Hadrian se simte slăbit. Se întoarce la Roma și are grijă să-și găsească urmaș la tron, se gîndește cine poate fi desemnat următorul împărat al imperiului – jumătate de lume. Îi poveștește lui Marcus Aurelius, de ce l-a ales pe el: „Te-am cunoscut din leagăn, Annius Verus cel mic, care astăzi, datorită mie, porţi numele de Marcus Aurelius. Într-unul dintre anii cei mai însoriţi ai vieţii, în vremea cînd se ridica Panteonul, am făcut să fii ales, din prietenie pentru ai tăi, în sacrul colegiu al Fraţilor Arvali, prezidat de împărat, colegiu care duce cu pioşenie mai departe vechile noastre obiceiuri religioase romane; te-am ţinut de mînă în timpul sacrificiului ce a avut loc în anul acela pe malul Tibrului; am privit cu blîndă încîntare seriozitatea ta de copil de cinci ani, speriat de ţipetele purceluşului sacrificat, dar care se străduia cît putea de bine să imite atitudinea demnă a celor vîrstnici. M-am ocupat de educaţia acelui ţînc preaînţelept; l-am ajutat pe tatăl tău să-ţi aleagă cei mai buni dascăli. Verus, Adevărul adevărat: mă jucam cu numele ce-l porţi; tu eşti poate singura fiinţă care nu m-a minţit niciodată. Te-am văzut citind cu pasiune scrierile filozofilor, îmbrăcîndu-te cu lînă aspră, culcîndu-te pe tare, supunîndu-ţi corpul niţel cam firav tuturor rigorilor stoice. Desigur, toate acestea erau excesive, dar la şaptesprezece ani excesul e o virtute. Mă întreb uneori ce stîncă va scufunda înţelepciunea aceasta, căci întotdeauna e scufundată; fi-va o soţie, un fiu prea îndrăgit, în sfîrşit, una dintre acele capcane fireşti în care cad sufletele sfioase şi pure; fi-va, pur şi simplu, vîrsta, boala, oboseala, decepţia ce ne şopteşte că dacă totul e zadarnic şi virtutea-i o zădărnicie? Îmi închipui, în locul feţei tale nevinovate de adolescent chipul tău istovit de bătrîn. Simt că tăria ta morală, atît de bine deprinsă, ascunde blîndeţe, poate chiar slăbiciune; ghicesc în tine prezenţa unui geniu care nu e neapărat cel al unui om de stat; totuşi lumea va fi neîndoielnic pe vecie mai bună pentru că l-a văzut o singură dată asociat puterii supreme. Am făcut tot ce era nevoie ca să fii adoptat de Antoninus; sub noul nume pe care-l vei purta într-o zi în lista împăraţilor, tu eşti de acum înainte nepotul meu. Cred că ofer oamenilor singura ocazie pe care-o vor avea vreodată să împlinească visul lui Platon, de a vedea domnind asupra lor un filozof cu inima curată”.
Hadrian a ajuns ce-a visat, dar acum îi pare rău că oamenii îl văd ca pe un zeu cu puteri supraomenești, pentru că „Nu mai pot avea parte de bucuriile calme ale prieteniei umane; oamenii mă slăvesc, mă venerează prea mult ca să mă mai iubească”. În fine, încheierea „Memoriilor lui Hadrian” e pentru propriul suflet, astfel romanul devenind și o confesiune de suflet, nu „doar” unul – foarte util și plin de învățăminte – pentru urmașul la tron ales chiar de el.
După ce termini „Memoriile lui Hadrian” ți se face un dor nebun de Marcus Aurelius, vrei să-i recitești cartea, ceea ce-o să și fac cînd o să ajung acasă, unde cartea lui, „Gînduri către sine însuși”, e chiar în spatele biroului meu, unde-s cărțile mele de suflet…
Deci, am fost și-n muzeul ciocolatei, și-n muzeul de artă, mai rămîne să vedem și un muzeu al berii din Belgia. Poate data viitoare.
Pa-pa, Gent, a fost frumos.
Brugge, ești de vis!
Bruxelles, sper să ne mai întîlnim.
