Am văzut-o pe Ruxandra de la 4fără15 că urmează să facă o provocare super mișto: câte o carte/un autor din fiecare țară și m-am hotărât să o fac și eu (197 de țări și 197 de cărți). De fapt, mi-ar plăcea să încerc să nu iau în considerare cărți pe care le-am citit deja. Sunt sigură că sunt țări din care am citit mai mulți autori și aș putea s-o las așa, dar mă gândesc că ar fi destul de interesant pentru mine să îi descopăr și pe alții și să explorez fiecare țară cu acest țel în minte. Nu am nici cea mai mică idee cât o să-mi ia să finalizez asta — câțiva ani, cu siguranță, și încă nu mi-am făcut un plan serios de bătaie.
Până acolo însă m-am gândit că, dacă mai sunt și alte persoane care vor să se arunce în această provocare mișto, poate ar fi utilă o listă cu niște recomandări pentru niște țări. Sau poate că nu, habar n-am. Ideea mi-a venit după un schimb mic de replici la vlog-ul Ruxandrei și m-am decis să scriu un mini-articol despre autorii japonezi pe care i-am citit și cu niște recomandări de titluri.
Nu știu în ce măsură o să fie acest text util pentru alții (sper că da), dar va fi distractiv și util pentru mine să îl întocmesc. Nu am pretenția că sunt o mare cunoscătoare de literatură japoneză că, de fapt, nu sunt (din punct de vedere critic, istoric, cultural etc.) și mai am foarte multe de descoperit, iar de învățat chiar nu pot să zic că am învățat neapărat ceva în direcția asta. Am văzut mulți ani anime, am citit manga, am văzut niște filme japoneze, așa că la un moment dat am făcut tranziția și spre literatură în mod organic. Așa că nu luați textul acesta ca un îndrumar sau un ”how-to” al literaturii japoneze. E un articol personal în care-mi propun să trec, pentru voi și pentru mine, prin titlurile și autorii ăștia. Dacă cumva vă inspiră, cu atât mai bine. Și, sincer, mi-ar prinde bine și mie recomandările voastre, so drop it like it’s hot!
Mai întâi și mai întâi, vreau să fac niște precizări. Poți începe de oriunde cu literatura japoneză? De fapt, nu știu, dar experiența mea spune că sunt anumite cărți și anumiți autori pe care-i poți digera mai greu dacă nu ai contact de niciun fel cu cultura japoneză. Mie îmi plac foarte mult cărțile bizare și autorii mai ciudați și am cumva și o predilecție spre un anumit tip de „sensibilitate” din zona asta, dacă o putem numi așa.
Cum ziceam, am fost și sunt îndrăgostită de anime/manga, așa că eu am ajuns la literatura japoneză cu lupa asta și, mai mult, cu interesul ăsta. Așa că m-am înțeles, în general, foarte bine cu ea și mi-ar fi greu să zic uneori despre unele cărți dacă sunt pentru publicul larg sau nu. Probabil că ar fi util un articol de genul „cu ce cărți să începi în literatura japoneză dacă nu știi nimic despre cultura japoneză.” Doar că probabil m-aș împiedica pentru că nu sunt o expertă și nu vreau să induc pe nimeni în eroare, inclusiv pe mine. Cu toate astea, o să menționez dacă o carte e sau nu, în viziunea mea, pentru începători.
A doua precizare pe care vreau s-o fac este că eu nu îl consider pe Kazuo Ishiguro ca autor japonez, deși îmi propun să încerc un shift în această mentalitate care e posibil să fie prea unidirecțională din partea mea. Eu l-am citit ca autor britanic. De asemenea, nu cred neapărat că Haruki Murakami e cel mai reprezentativ pentru literatura japoneză pentru că el pare foarte inspirat de un anumit tip de literatură americană și că, deși sunt multe nuanțe aici, nu e niciodată primul la care mă gândesc ca reprezentativ pentru literatura japoneză, deși îl citesc ca pe un autor japonez fără doar și poate.
Unele cărți le-am citit în engleză și, dacă nu le știu corespondentul în română (sau dacă au fost traduse) le voi lăsa așa, tot ca să nu induc pe nimeni în eroare.
Kobo Abe
L-am descoperit cu Femeia nisipurilor și m-a cucerit în întregime. Am mai citit și The face of another, The man without a map și ”The Box Man” (o povestire scurtă). L-am citit complet în engleză, dar am impresia că toate cărțile menționate sunt traduse și la noi. Am văzut și filmele și le recomand cu aceeași forță. Nici nu știu pe care s-o recomand prima pentru că toate sunt fabuloase. Probabil că preferata mea e The face of another, dar poate fi într-un fel foarte ciudată și brutală. Pentru publicul mai larg e probabil Femeia nisipiurilor, însă amândouă au la mijloc și ceva iubire, mai mult sau mai puțin pasională, însingurarea și o întunecime foarte specifică acestui autor, dublate de mister și un element psihologic puternic.
Pentru începători: Femeia nisipurilor
Dacă-ți plac chestiile polițiste: The man without a map
Dacă ești deja familiarizat cu literatura/cultura japoneză: The Face of Another
Opțional: o experiență absolut fantastică să vezi și filmul/filmele.
Sayaka Murata
Am adorat Femeia minimarket și e una din cărțile mele preferate din literatura contemporană. Am mai citit o povestire scurtă de-a autoarei dintr-o antologie și îmi doresc foarte mult să o explorez în continuare pentru că sunt sigură că o să fie pe gustul meu — îmi place nu doar cum scrie, ci și despre ce scrie.
Femeia minimarket e un roman scurt, antrenant, cam bizar și în care vei putea gusta foarte bine dinamica diferită a relațiilor și intimităților din Japonia (sau cel puțin așa cum sunt ele relatate în literatură/artă). Vor fi o grămadă de ocazii când te vei întreba și tu, poate, ce e cu normele sociale, ce e bun sau rău, de ce trebuie să încerci atât să te mulezi după societate atunci când poți fi fericit/mulțumit și fără această încadrare în normă. Un roman care poate fi citit la fel de bine ca o carte despre o persoană cu autism care e scoasă din ritualul său și care nu are o înțelegere tipică asupra normelor sociale. E una din primele cărți pe care le pot recomanda celor care vor să descopere literatura japoneză, deși nu e neapărat mainstream, însă e o carte foarte valoroasă și interesantă și care are o mare capacitate de a te captiva.
Hiromi Kawakami
Probabil una dintre autoarele mele preferate, nu doar din literatura japoneză. Am impresia că nu e neapărat pentru începători, ar fi util să știi cât de awkward sunt portretizate anumite intimități și relaționări în Japonia, și în realitate, și în diverse medii de expresie, fie că vorbim despre cărți, anime, manga, filme, you name it.
Am adorat și Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano și Vreme ciudată la Tokio și le recomand în aceeași măsură, probabil pentru voi înclin balanța spre cea de-a doua pentru că am văzut că e mai populară printre cititori. Am mai citit și Jurnalul unei nopți nedesăvârșite, însă nu e la fel de fabuloasă ca celelalte două.
Junichiro Tanizaki
Am citit câteva cărți de Tanizaki și m-a atras întotdeauna la el această siguranță narativă, pare că își stăpânește romanele în loc să îl stăpânească ele pe el, aproape că se vede cum le creează, mă fascinează foarte mult acest autor. Dintre preferatele mele sunt Jurnalul unui bătrân nebun și Cheia și Istoria secretă a seniorului din Musashi.
E un autor pe care-am început să-l citesc la recomandarea scriitorului Ciprian Măceșaru și s-a transformat rapid într-unul dintre autorii mei preferați. Are tot soiul de ciudățenii în romanele sale, cu o atmosferă ușor lascivă pe alocuri, are cărți nelipsite de pasiuni mai mult sau mai puțin mortale și tot soiul de inadecvări — și cred că poate fi gustat și el de un neinițiat în literatura japoneză, cu oricare dintre cele trei titluri menționate mai sus — inițial aș fi zis că nu e pentru toată lumea, dar luând o oarecare distanță și văzând câteva persoane încercându-l fără a mai fi citit înainte literatură japoneză, mi-am schimbat întrucâtva părerea. E un autor foarte bun, cu cărți interesante chiar și în afara preferințelor alea particulare pentru ciudățenii. Are și un eseu interesant, „Elogiu unei umbre”, dar nu aș începe tocmai cu acela.
Kenzaburo Oe
Nu cred că e autorul cu care să începi să cunoști literatura japoneză, dar, cu toate astea, are un „clasic” pe care l-ați putea aprecia dacă v-a plăcut Împăratul muștelor — pentru că ideea de bază e aceeași și mi se pare grozav faptul că a scris o carte atât de profundă la doar 23 de ani, cât avea atunci când a publicat cartea cu acest titlu înfiorător: Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii. Cum se citește Împăratul muștelor, cred că la fel ar trebui să se citească cartea asta înfiorătoare. Ar fi un start destul de strong pentru întâlnirea cu literatura japoneză — who dares to do it?
Deși la noi s-au mai publicat și două cărți scurte, 17 și J. Ființa sexuală, vă recomand totuși să ajungeți la alea după ce ați mai explorat și alți japonezi. Nu de alta, dar nu cred că sunt potrivite pentru publicul foarte larg.
În schimb, A personal matter, despre care știu că s-a tradus, doar că nu știu sub ce titlu, e o carte tulburătoare la care, dacă te încumeți, nu ieși cu niște cicatrici — e și bună ca „reprezentant” al literaturii japoneze, dar și wholesome ca experiență a citirii, cu toate că e tristă și bulversantă. E vorba despre experiența unui tată în fața nașterii unui copil cu o malformație teribilă și retard — faptul că unul dintre copiii lui Kenzaburo Oe s-a născut cu o afecțiune similară vorbește de la sine. E o carte care m-a tulburat și mă tulbură tare și astăzi.
Mieko Kawakami
O altă autoare pe care am iubit-o și pe care am citit-o și în engleză și în română. Heaven e o carte despre bullying care se petrece cam înainte de anul 2000 și în care se încumetă să facă inclusiv niște reflecții cu privire la natura abuzului și cum e transformat în putere, ce înseamnă reacția sau absența ei, e o carte destul de tulburătoare (personajele sunt niște copii de paisprezece ani, la urma urmelor). Aș recomanda-o, de asemenea, persoanelor care sunt familiarizate cu ideea de bullying în Japonia și cu intimitatea diferită pe care o au familiile și cuplurile în partea asta a lumii, cel puțin așa cum apare prezentată în cărți și alte forme artistice.
Pentru cititorul neinițiat în japonezisme: ar fi mai bine să citești Povești de vară, o carte profundă despre a face sau nu copii atunci când ești singură, despre corp și dreptul tău asupra propriului corp, despre relațiile a trei fete din aceeași familie și diferențele de dinamică identitară, familială și altele asemenea. E o carte care te atrage și prin atmosfera ei, e seducătoare și languroasă în același timp, dar Mieko Kawakami rupe mai ales cu reflecții ușor filosofice, dar inserate fără nicio pedanterie, lucru care te face să-ți dai seama că noi toți ne gândim din când în când la aspectele complicate ale vieții și lipsa unui răspuns exact, sigur, Adevărat e norma, nu anomalia.
Natsuko Imamura
Probabil o părere foarte nepopulară (deși sunt sigură că la fel de nepopulară e lipsa unei admirații explozive pentru Kawabata) e aceea că mie mi-a plăcut Femeia cu fustă violet de Natsuko Imamura, chiar destul de mult. A fost cumva „acuzată” de lipsă de sentiment, că e o carte ușor comercială, după care nu rămâi cu nimic — nu am simțit-o ca atare, dar nici nu pot spune că e neapărat o carte super profundă. Cu toate astea, e o carte foarte bună cu care să începi să citești literatură japoneză, chiar dacă e „ciudată”. Nu doar pentru că se citește repede, dar „respectă” o anumită atmosferă literară japoneză, chiar dacă pare puțin ciudat să spun asta pentru că sunt atât de diferite cărțile. E o carte pe care o citești într-o zi, antrenantă și ușor misterioasă. M-a atras stilul autoarei și, deși m-am prins la un moment dat care-i faza (are ceva ușor thriller în ea), tot m-a ținut acolo până la final. Mi-a amintit puțin de Sayaka Murata și de ideea de personaj delusional și bizar, dar care probabil suferă de o tulburare comportamentală.
Teru Miyamoto
Înțeleg că este un autor foarte apreciat în Japonia — clasicizat, și pot vedea de ce. Era de multă vreme pe lista mea, dar nu aveam niște așteptări anume și m-am bucurat să-l pot trece printre preferații mei. Am citit Vis de primăvară și Brocart de toamnă, doar că aceste titluri nu sunt în niciun fel reprezentative pentru cât de bogată e proza lui, nu doar stilistic, ci și în ceea ce privește forma, conținutul, pur și simplu atmosfera pe care reușește s-o creeze.
Mi-a plăcut în special Vis de primăvară, care e un soi de bildungsroman despre un tânăr care se ascunde la periferia orașului pentru că e „îngropat” în datoriile tatălui său decedat și e urmărit de niște gangsteri. Și cel mai misterios și ciudat lucru care se întâmplă e că bate un cui pe întuneric și, din greșeală, îl bate într-o șopârlă pe care o va numi Kin și care supraviețuiește zi de zi stând cu cuiul ăla în ea. Sunt anii ‘70 în Osaka și Tetsuyuki trece de la un gând la altul, muncind într-un hotel, încercând să o înțeleagă pe iubita lui.
E o carte frumoasă și misterioasă, nelipsită de profunzimea aia surprinzătoare, când ai venit să citești ceva, nu știi bine ce, și ești satisfăcut de ce întâlnești. E probabil cartea pe care aș recomanda-o pentru început. Mi-a plăcut foarte tare și Brocart de toamnă și cred că e și Teru Miyamoto un autor foarte bun cu care să încerci să descoperi literatura japoneză.
Banana Yoshimoto
Îmi doream de multă vreme să citesc Kitchen de Banana Yoshimoto și nu am nici cea mai mică idee de ce am ajuns târziu la cartea asta și, implicit, la această autoare care a fost complet pe gustul meu.
Am citit Kitchen și Moonlight Shadow. În vreme ce Kitchen poate fi, probabil, considerat un roman de mici dimensiuni, Moonlight Sonata e mai mult o nuvelă. Le-am citit împreună (sau, cel puțin, una după alta) astfel încât a fost o experiență în sine trecerea de la realismul fragil din Kitchen la această atmosferă ușor fantastică, apăsătoare, fantomatică și incredibil de sensibilă din Moonlight Shadow. În moduri complet distincte, mi-au plăcut foarte mult ambele și am întâlnit o autoare japoneză capabilă de subtilități și melancolii bine plasate.
Din lecturile astea, anticipez că e o autoare foarte bună de explorat pentru aceia dintre noi care au o predilecție pentru literatura cu caracter ușor introspectiv, cu personaje fragile și vulnerabile, puse în situații în care trebuie să-și regleze sau chiar înfrunte mâhnirile după evadări și tăceri multiple. Scrie frumos Banana Yoshimoto, cu o scriitură ușor melancolică, ușor anxioasă —poate fi lesne explorată de un cititor neinițiat în literatura japoneză tocmai pentru că experiența lecturii aici poate fi surprinzător de wholesome. Probabil și pentru că seamănă cu un anumit tip de literatură pe care o cunoaștem mai bine, din punct de vedere al melancoliei.
Cei doi Murakami
De Haruki Murakami a auzit toată lumea și pe bună dreptate. Dacă n-ai citit nimic de el, mie cel mai mult și cel mai mult mi-a plăcut În căutarea oii fantastice, dar știu că multă lume îl găsește deplasat ori depășit și plictisitor pe Murakami. Nu știu care „multă lume”, totuși, având în vedere cât de apreciat e la nivel mondial. Mie mi-au plăcut mult cărțile lui super ușoare de nonficțiune ca Portret al scriitorului ca alergător de cursă lungă și Meseria de romancier.
De Ryu Murakami probabil se știu mai puține — eu momentan am citit doar Albastru nemărginit, aproape transparent, o carte profund sexuală și pe care nu o pot recomanda unui neinițiat în literatura japoneză — sau ușor erotică, ușor scârboasă, nu e pentru publicul larg. Îmi place sau nu-mi place Ryu Murakami? Încă nu mi-am răspuns la întrebarea asta, așa că urmează să-l mai citesc și eu. Nu știu dacă Haruki e cel mai reprezentativ din literatura japoneză, dar pare să fie dintre cei mai citiți la nivel internațional, însă Ryu de asemenea nu e pentru the faint hearted și cred că are un stil foarte particular care nu o să prindă niciodată la publicul larg.
Hitomi Kanehara
Șarpe și cercel e un roman scurt cu potențial de bestseller, știu că a fost foarte apreciată de Ryu Murakami și nu mă miră pentru că e foarte pe stilul său. E o carte care se citește repede, foarte ciudată și cu potențial să prindă adulți tineri, mai ales pentru că este și rebelă și pare o carte „interzisă.”
E singura mea întâlnire cu autoarea asta, de altfel foarte intensă — însă n-o pot recomanda celor care nu au predilecție pentru lucruri dure și foarte sexuale, nu e o carte pentru publicul larg și nu e neapărat cea mai reprezentativă pentru Japonia, deși cu siguranță atinge multe paliere în direcția asta. Nu e însă o carte mainstream în niciun fel. Goes without saying, mie mi-a plăcut mult.
Yasunari Kawabata
Am citit câteva cărți de Yasunari Kawabata, dar din păcate nu cred că mi-a plăcut niciodată atât de mult pe cât mi-am dorit. E un autor foarte citit și a prins bine în România, din câte observ. Probabil că cea mai faină pentru mine a fost Vechiul oraș imperial, care mi s-a părut foarte frumoasă și sensibilă.
Însă, în general, Kawabata nu prea reușește să ajungă la mine. Îl consider un autor destul de mainstream și ușurel, am prieteni care se conectează mai bine la profunzimile lui și care sunt gata să susțină sensibilitatea literaturii lui.
Yukio Mishima
Aceleași lucruri pe care le-am spus despre Kawabata, merg și la Mishima pentru mine. Cu o singură excepție super notabilă: Confesiunile unei măști, o carte semi-autobiografică în care avem de-a face cu un protagonist cu frământări identitare profunde, mi se pare că iese din superficialitatea pe care am simțit-o în alte cărți de-ale sale. M-a marcat destul de mult cartea asta când am citit-o și e cea pe care aș recomanda-o de la el. Păstrez cumva atmosfera verii în care m-am întâlnit cu Confesiunile unei măști, aveam cam douăzeci de ani și m-am simțit acasă în intimitatea, introspecțiile și inadecvările găsite aici. Mai mult, este o carte care vorbește (și) despre homosexualitate și descoperirea unui tânăr care „nu este la fel ca alți băieți”.
Osamu Dazai
A zis cineva că îi plac personajele triste și sinucigașe? Probabil că ai ajuns unde trebuie. Osamu Dazai scrie o literatură tristă și deprimantă, care te tulbură din cale-afară. Nu e pentru cine caută frumusețe și fluturași; Dezumanizat, de exemplu, are puterea să te plimbe prin cele mai întunecate colțuri ale propriei interiorități. E un autor profund și întunecat și pe care nu-l pot recomanda unui neinițiat în literatura de acest gen, nu neapărat japoneză, ci pur și simplu trebuie să fii pregătit pentru el.
Shusaku Endo
Samuraiul e un roman istoric despre persecuția creștină în Japonia, despre călătoria în Nueva Espana și ce pățesc japonezii pe acolo pe la 1600. Lasă literatura japoneză, e un roman foarte fain de citit și înțeleg că e una dintre cele mai bune cărți ale autorului. A nu se confunda cu Shogun, care e altă mâncare de pește, e scrisă de un american și e una dintre cele mai page-turner cărți pe care le vei citi probabil, dacă n-ai făcut-o deja. Și Samuraiul are votul meu de încredere și ar fi o alegere nimerită pentru provocare. Mai ales că invită la o lectură activă/analitică și din punct de vedere istoric și cultural.
Natsume Soseki
Un clasic japonez. Umblă o anecdotă super mișto pe seama dânsului. Cică, fiind profesor și traducător, le-a spus studenților săi că e impropriu să traducă englezescul I love you prin Te iubesc mot-a-mot (cine știe, suki deu sau Anata wo aishiteru, dacă anime-urile nu m-au mințit în toți anii ăștia) pentru că un japonez n-ar zice niciodată chestia asta. Ar trebui să spună ceva de genul: Konya tsuki ga kirei desu ne, În seara asta luna e frumoasă, nu-i așa? E foarte romantic și sensibil, dar mi se pare de asemenea super reprezentativ pentru modul în care percep eu o anumită fațetă a culturii japoneze. E și o replică folosită prin anumite filme, deci a ajuns întrucâtva o referință mai mult sau mai puțin pop. Mie-mi place tare Natsume Soseki și din ce-am citit de la el probabil că preferatele mele sunt And then, Kokoro și Sanshiro pe care le recomand.
E un autor pe care cred că-l poți citi cu ușurință și dacă nu ai mai explorat literatura japoneză. Eu l-am citit doar în engleză, dar știu că e tradus și la noi. Dacă-ți plac animalele/pisicile și cărțile cu personaj-pisică, atunci poți încerca I am cat — pe care eu am abandonat-o pentru că nu mă dau în vânt după genul ăsta de cărți. E o „clasică” so to speak și sunt sigură că a fost și ea una din inspirațiile celor mai contemporane în direcția asta. Personajul principal e o pisică care-și analizează stăpânul și frământările lui — și e destul de mișto, dacă-ți place genul ăsta de narațiune. Pe mine nu mă atrage, dar am toată dragostea pentru Natsume Soseki. Cred că e un autor de literatură clasică/universală care poate fi încercat cu oricare dintre romanele pe care le găsiți pentru că scrie similar și nu are niște particularități mai bizare sau lucruri greu de înțeles.
Ryunosuke Akutagawa
Paravanul-Iad și alte povestiri cred că e un început bun să te întâlnești cu o anumită față a literaturii japoneze — mai ales că aici avem de-a face cu repovestiri ale unor povești-vechi (basme) japoneze și totul are o alură super înfricoșătoare, specifică unei anumite fațete culturale/literare japoneze. Poate știți filmul Rashomon al lui Kurosawa — e făcut după povestirea lui Akutagawa.
Nu e singurul autor japonez care, din păcate, s-a sinucis, dar am citit undeva că a avut o dispută publică cu Junichiro Tanizaki la un moment dat — ce e lumea literară fără o bârfă de calitate? Un autor pe care nu l-aș rata dacă aș avea, să zicem, un parcurs mai lung în literatura japoneză.
Am citit doar o carte și nu m-a dat pe spate
Yoko Tawada
Am citit Ultimii copii din Tokio doar. E un soi de distopie cu un iz ușor pamfletar (sau, în orice caz, pentru mine așa a fost, nu am reușit să o iau 100% în serios). Un mix SF-distopic despre un viitor alternativ în care „bătrânii” îngrijesc copii foarte fragili, ale căror corpuri nu se mai dezvoltă suficient încât să poată facă față singuri vieții de zi cu zi, într-o Japonie care încearcă să se întoarcă la „origini.” Nu pot spune că mi-a plăcut cartea, așa că nu știu dacă voi mai încerca alte cărți de-ale autoarei — cred că am o părere foarte subiectivă aici și se datorează și propriilor preferințe în direcția asta. Dar dacă e genul tău de carte, e bine să-i dai o șansă.
Yogo Ogawa
Profesorul și menajera e o carte pe care o văd apreciată la mulți cititori, dar care pe mine m-a lăsat cam rece și, pe alocuri, m-a plictisit. Nu m-au convins nici autoarea, nici povestea, narațiunea și la un moment dat am terminat-o doar pentru că voiam să o termin. Din păcate, nu a fost pentru mine, așa că nu sunt în măsură să o critic. Totuși, simt aici că e iar vorba de niște preferințe personale — dintre cei care apreciază cărțile lui Kawabata, de exemplu, mulți o preferă și pe Ogawa. Într-un fel, au un stil similar și cred că dacă te poți conecta la timpul ăsta de sensibilitate, e cartea/autorul/autoarea pentru tine.
Yasushi Inoue
Pușca de vânătoare e singura carte (care e o nuvelă) pe care am citit-o de Yasushi Inoue și care nu m-a interesat suficient încât să mai încerc și alte cărți de-ale sale — cu toate astea, simt că sunt nedreaptă în această evaluare pentru că e o carte corect scrisă și are o anumită frumusețe a ei, doar că explorează o temă pe care am întâlnit-o în multe alte cărți și nu a reușit să-mi suscite la fel interesul.
Îmi suspend judecata cu privire la acest autor, mai ales pentru că știu că este apreciat — nu m-a dat pe spate Pușca de vânătoare, dar poate că voi încerca alte cărți de-ale sale. Nu l-aș recomanda totuși ca starter pentru întâlnirea cu literatura japoneză.
Takashi Hiraide
Aici cred că mi-am făcut-o cu mâna mea când am decis să citesc o carte cu titlul Pisica musafir, dat fiind că mie nu prea-mi plac cărțile cu/despre personaje principale animale. Nu reușesc să mă conectez la ele, așadar nu sunt pentru mine. Cu toate că mi-a plăcut mult stilul lui Takashi Hiraide, nu mi-a plăcut cartea și m-a plictisit până la final — mă simt vinovată că am citit-o pentru că niciunul dintre noi nu merita asta.
Totuși, parcă aș mai încerca și alte cărți de-ale sale înainte de a-l judeca. Dacă-ți plac cărțile despre animale, mai exact pisici, nu e un început rău pentru întâlnirea cu literatura japoneză.
Acestea fiind spuse, dacă aș face un „top 5 cărți cu care să începi să citești literatură japoneză”, unul foarte personal și bazându-mă pe criteriul de „cât de mult cred eu că ar avea priză la publicul larg”, atunci acest top ar arăta așa:
- Femeia minimarket, Sayaka Murata
- Samuraiul, Shusaku Endo
- Femeia nisipurilor, Kobo Abe
- Vis de primăvară, Teru Miyamoto
- Povești de vară, Mieko Kawakami
Doar că un astfel de top ar fi doar orientativ și supus eșecului, de aceea poate că e mai interesant de citit despre fiecare autor și să-ți dai seama ce stil ți s-ar potrivi cel mai bine în funcție de subiectele pe care le abordează fiecare. Sunt foarte curioasă pe cine voi alege și eu pentru provocare pentru că mai am niște autori japonezi pe listă pe care vreau să-i explorez și, cum regula pe care mi-am propus-o este să încerc să „ignor” ce am citit până acum din toate țările, treaba o să fie cel puțin interesantă, dacă nu chiar ușor complicată.
Dacă mă întreb uneori care-i faza cu mine și literatura japoneză? N-am nevoie, știu răspunsul, totul a început într-o vară când fugeam în casă pe la ora 18:00, când începea Yu Yu Hakusho pentru că n-aveam internet și voiam foarte mult să mai văd un episod nou de anime — ba, mai mult, voiam să prind și melodia de opening pentru că nu aveam unde s-o ascult în altă parte și îmi plăcea extrem de mult. Probabil atunci a început totul.
