Într-una dintre discuțiile EC Talks de zilele trecute, Teo zicea că internetul a ucis bancul, pentru că i-a mătrășit natura sa orală, spiritul acela povestit care crește de la o „reprezentație” la alta. Așa că m-am hotărât ca titlul acestor pagini de jurnal de festival să trimită la bancul acela cu ciobanul care se întinde la umbră alături de o oaie, își aprinde o țigară și plesnește o muscă, spunând: „Ce viață… violență, droguri, sex…”, asta așa, ca să încep într-o cheie solară. Pentru că, în mare parte, discuțiile de sâmbătă, 20 iulie, au fost destul de crunte.
Primele invitate au fost psihoterapeutul Adela Szentes și Carmen Ionela Nemeș, avocat și președinte al Asociației Anais, care luptă încă din 2011 cu violența împotriva femeilor, în multiplele sale forme. Asta nu e doar o figură de stil; legislația din România definește șapte forme ale violenței: verbală, socială, psihologică, sexuală, economică, spirituală și fizică. Fiecare dintre acestea, deși de cele mai multe ori e vorba de un cocktail, se pot desfășura într-un context domestic. Fiecare dintre acestea se pot constitui în abuzuri și traume, escaladând adeseori, amestecându-se, ducând la povești sfâșietoare, a căror frecvență și consecvență se pot citi în amărăciunea din ochii invitatelor. Totuși, vorbesc niște femei cu reziliență și motivație incredibile, iar moderatorul Șerban Suciu reușește de minune să mențină accentul pe empatie ca sursă de forță, nu ca tobogan înspre depresie.
Asociația Anais are pe bună dreptate ca simbol Pasărea Phoenix, întrucât ea surprinde foarte bine natura esențialmente individuală, aproape însingurată aș zice, a fenomenului prin care trec supraviețuitoarele violenței domestice. Discuția se apleacă imediat asupra sindromului salvatorului, iar invitatele spun că acesta este mai degrabă o piedică decât un ajutor – singurele persoane care pot să facă pașii necesari pentru a se îndepărta de un context de abuz domestic sunt victimele. Asociația Anais e pregătită cu resurse și cu informații, cu consiliere psihologică și juridică, dar orice încercare de a impune sau de a grăbi lucrurile are toate șansele să dea greș, iar eșecul se răsfrânge atât asupra victimei, cât și asupra celor care încearcă să ajute din această postură a „cavalerului alb”.
Ajungem repejor și la politică, desigur. Devine clar că statul eșuează în general în raport cu societatea civilă, că asociația nu primește finanțare de la stat, că fondul cultural găunos, valorile ca „bătaia ruptă din rai” și „purtarea crucii”, după cum spun diverse fețe preafericite, este protejat într-o oarecare măsură și prin decizii politice. Dar, până una alta, s-a izbutit introducerea instrumentului juridic al ordinului de protecție, iar Asociația Anais ajută forțele de ordine cu implementarea sa, ceea ce e un imens pas înainte. Încet-încet, vorbind, asumându-ne din ce în ce mai multă responsabilitate la nivel individual, devenind aliați care nu tolerează micile semne de violență de tot felul care sunt în continuare atât de răspândite în public, o schimbare se poate simți.
Dar să ferească zeii ca invitatele să salute publicul și în limba maghiară, că se trezește cineva să scoată colții în timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri. Șerban dă replica elegant și țintit, salutând și în limba germană, ca un sibian adevărat ce este. Din păcate, nu am fost martor la crăparea vreunui obraz. Mă rog, fiecare cu ce-l doare, ce să zic?
Următoarea discuție este nesperat de tonică! Invitat este Vlad Viski, de la MozaiQ, care vorbește sincer și calm despre progresele uluitoare înregistrate de comunitatea LGBTQIA+ în România în ultimii ani. Acum opt ani, în 2017, Coaliția pentru Familie pregătea de zor referendumul pentru modificarea Constituției din dorința de a interzice și mai abitir căsătoriile între persoanele de același sex (chestiune care este deja interzisă la noi în țară, dar nu *destul* de interzisă); Cluj Pride era autorizat doar pe malul Someșului, prin spatele stadionului, să strige către pescăruși, în timp ce în Piața Unirii era contramanifestație a Coaliției; îi țineam prietenei mele trans pumnii, când mai ajungea pe la spital, să dea de un doctor capabil să înțeleagă că nu avea ce să caute în salonul bărbaților, indiferent ce îi scria în buletin… mai am multe povești, erau vremuri… interesante, cum zice proverbul chinezesc. Dar iată că lucrurile stau din ce în ce mai bine – 30.000 de participanți la Pride București anul acesta!
Barometrele de opinie ale MozaiQ arată un nivel de susținere de 59% pentru parteneriatul civil și căsătoria de același sex, cel puțin în București, o creștere substanțială și susținută, an după an. Vlad Viski subliniază faptul că aliații (persoane hetero și cis care susțin cauza LGBTQIA+ prin participare la evenimente, prin polemici cu prietenii și familiile etc.) s-au dovedit esențiali pentru aceste progrese în vizibilitate și în acceptarea socială, apropo de asumarea responsabilității individuale. Vlad Tăușance menține o anumită elasticitate a discuției, o alunecare fină între nuanțe; cea mai importantă mi se pare diferența dintre activism (feroce, urgent, crâncen) și advocacy (strategic, orientat spre compromis și spre comunicare pe termen lung). În orice caz, sunt surprins foarte plăcut de ceea ce par a fi vești bune! Timpul e prea scurt pentru cât de mult mi-ar plăcea să le aud.
Oana Dimofte îl invită pe scenă pe Ovidiu Șandor, antreprenor cunoscut atât din lumea imobiliarelor (de pildă clădirea The Office din Cluj, City Business Center și ISHO în Timișoara) cât și pentru pasiunea pentru artă, fiind fondatorul Fundației Art Encounters de la Timișoara, cu una dintre cele mai bune bienale de artă contemporană din Europa de Est. Suntem antrenați într-o discuție serioasă, așezată, despre importanța medierii culturale în delimitarea de lentila comunistă a istoriei și mai ales a istoriei artei, atât în termeni de valorizare, cât și de valoare socială. Dar suntem la fel de interesați de punctele de vedere mai largi, principiale, ale domnului Șandor, care se declară „de dreapta”, cel puțin din punct de vedere economic. Pentru un astfel de spirit antreprenorial, arta este pe de o parte un exercițiu de empatie, sigur, dar tot atât de importantă este și calitatea ei de investiție. Se declară o încredere în valoarea fundamentală a capitalismului, pe care mulți din public nu o împărtășesc, dar calmul și echilibrul din discurs este totuși remarcabil și binevenit. Nu prea ne lansăm în polemici, deși mă arde limba să-l întreb pe domnul Șandor dacă, apropo de empatie, relația sa cu arta modernă l-a făcut vreodată să se răzgândească sau măcar să se îndoiască de vreunul dintre principiile sale „de dreapta”. În schimb, mai trag o dușcă de apă minerală, fiindcă știu ce urmează pe scena EC Talks și dacă e rost de foc și pară, acolo e.
Vlad Zaha (criminolog specializat în politicile publice din domeniul drogurilor) și Alina Dumitru (lucrător social și activist) sunt primiți în aplauze, iar moderatorul Vlad Tăușance pare că abia așteaptă să deschidă discuția. Invitații sunt printre puținele voci din spațiul public românesc care militează pentru o abordare centrată pe harm reduction când vine vorba de narcotice, în opoziție cu mentalitatea de „război împotriva drogurilor” din era Reagan a Statelor Unite, adoptată cu hei-rup în România zilelor noastre, cu tot cu panta alunecoasă înspre abuzul autorității și reducerea discursului într-o zonă alb-negru, profund divorțată de realitate și de numeroase studii științifice care arată clar că nu există sistem represiv care să poată opri consumul de droguri, nicăieri în lume.
Pentru puțin context, intrarea în festivalul Electric Castle nu e cea mai simplă și confortabilă dintre chestiuni. Bine, nicăieri în Europa nu e chiar ca o plimbare prin parc, să fie clar. Dar dacă în Germania sau Belgia (pe unde am mai umblat eu) ești controlat mai cu seamă pentru arme și alte asemenea, la EC fiecare participant trebuie să treacă printr-un filtru de jandarmi și polițiști care verifică foarte atenți și încrâncenați absolut fiecare pliu al hainelor și fiecare buzunăraș al borsetelor și portofelelor, căutând în mod limpede droguri. Mă amuz pe cât pot când unul din ei petrece un minut despăturind cu grijă ambalajul unei bomboane, făcut gogoloi și uitat într-un buzunar al gentuței mele. Amuzamentul meu duce imediat la porunca să mă legitimez, mi se cere CNP-ul, se verifică pe o tabletă ceva, nu știu ce, nu-i de nasul meu să știu, ci să execut. Experiența mă neliniștește, sincer. Revenind însă la discuția din EC Talks, se ajunge repede la povești de groază în care participanți la festival au fost luați pe sus de echipele forțelor de ordine, convinși că au prins nu-știu-ce interlop, cu amenințări de „spart dinți” și tot tacâmul pe care-l credeam relegat filmelor despre milițienii dinainte de ’89. Alina Dumitru salută șmecherește polițiștii sub acoperire, strigându-i pe nume de pe scenă. Nu se deconspiră nimeni.
Principalul punct pe care îl subliniază invitații este că în mod ideal și conform studiilor și statisticilor publicate în ultimele decenii în tot spațiul european, prevenția consumului de droguri ar trebui gestionată la nivel național de Ministerul Sănătății, prin servicii integrate psiho-sociale, nu de poliție. Există modele de bune practici, există statistici clare care arată cât de eficientă este această abordare în scăderea consumului, în prevenirea răspândirii bolilor ca HIV, hepatită și câte și mai câte, dar la noi nu se poate.
De altfel, se merge pe o concentrare din ce în ce mai mare a puterii în mâinile poliției, care încearcă să se scape de necesitatea colaborării cu laboratoare conduse de medici, ca să poată face controale, testări, analize de sânge și condamnări, toate într-un pachet frumos legat (cu cătușe, dacă nu cu fundiță). De ce? Păi, nu e prea clar, sunt interese mari la mijloc, electorale, bugetare, gândul îmi zboară din nou la revelația cu „grupul ecumenic de mic-dejun” din parlament.
Ce e limpede este că în această formă de război împotriva drogurilor, singurii perdanți reali sunt consumatorii – poliția e bine finanțată și are mână liberă la pumni, politicienii își proiectează cu succes imaginea de duri aflați de partea legii și ordinii, portul Constanța continuă să fie un paradis pentru traficanții „en gros” (chestiune remarcată și subliniată în multiple rapoarte la nivel european), iar nota de plată o încasează consumatorii care înfundă pușcăria, plătesc amenzi etc.
E reconfortant să auzi un criminolog vorbind în termeni atât de fără perdea. Eforturi de schimbare a macazului se depun din plin, se încearcă explicarea, informarea, înduplecarea, dar deocamdată nu prea se vede progres. Publicului i se recomandă să filmeze orice interacțiune cu forțele de ordine, ținând cont de faptul că respectivele forțe tind să confiște telefoanele și să șteargă înregistrările, cel puțin în ceea ce-l privește pe „suspect”. Alina Dumitru are o înregistrare pe telefon cu o scenă în care un oarecare a fost „săltat”, nu îi cunoaște numele, dar se oferă să îi pună la dispoziție filmarea și să-i ofere sprijin juridic. Ne simțim apropiați unii de alții, nu din simpatie pentru narcotice, ci din antipatie pentru încălcarea nonșalantă a principiului „nevinovat până la proba contrarie”.
Vorbim despre prevenție, despre modul în care ea poate începe foarte devreme, încă din grădiniță, prin educație aplecată mai degrabă asupra comportamentelor negative care duc adeseori spre consum de droguri, continuând apoi cu informare asupra riscurilor reale și a metodelor de a reacționa cu eficacitate în cazul în care se întâmplă ceva. Vlad Zaha subliniază un mecanism foarte simplu în comunicare: dacă poliția intră în școli cu campanii de îngrozire și povești atroce, iar tinerii văd printre prieteni că lucrurile nu stau chiar așa, asta duce pe de o parte la neîncredere în autorități, iar pe de altă parte, la un surplus de încredere legat de efectele drogurilor și de capacitatea lor de a le gestiona, după principiul „puțină cunoaștere e mai periculoasă decât ignoranța desăvârșită”. Demonizarea… naște demoni. EC Talks se termină cu energie la cote maxime, cu un public înflăcărat și cu poftă de schimbare.
Muzical vorbind, nu vreau decât la Massive Attack. I-am mai văzut o dată, în 2019, în turneul aniversar al albumului Mezzanine, la Bruxelles, unde m-am simțit dezamăgit de concert, n-am să mint. Dar totuși, e una din trupele mele preferate, așa că mă așez pe o păturică de picnic la o oarecare distanță de scena mare, de unde se vede bine toată întinderea de ecrane și se aude grozav. Concertul zici că e o continuare a EC Talks, pe muzică foarte bună: imaginile din spate sunt tipice pentru Massive Attack, clipuri îmbinate meșteșugit, cu mesaje de activism politic și social din întreaga lume, de la Palestina, la sumedenia de teorii ale conspirației, reunite minunat sub fraza: „suspiciunea e și ea o formă de control”… Mă simt de parcă mi s-a pus un os la loc, de parcă mi s-a vindecat o rană, mai ales după nedumerirea pe care o purtam în suflet de cinci ani legată de prestația lor live. Cu sentimentul acesta minunat, mă duc în camping, unde stau de povești vreo oră cu niște oameni dragi, ascultând de la distanță rumoarea festivalului. E despre conexiuni. E de vis.
