Am fost victima fenomenului de bullying înainte ca acesta să aibă un nume în România

Bullying-ul nu a devenit un fenomen. A fost întotdeauna. În ultimii ani, acest termen a început să fie folosit tot mai des și la noi în țară. Oamenii au început să tragă semnale de alarmă. Fenomenul a fost mereu aici, printre noi, mai ales în școli, cu toate că foarte mulți îi neagă existența. Eu am fost victima fenomenului de bullying înainte ca acesta să aibă un nume în România. Și nu mi-a fost ușor. 

„Copiii din ziua de azi sunt prea sensibili. E bine când se leagă cineva de ei, le întărește caracterul”, îmi zisese cineva. Apoi am povestit experiența mea și traumele cu care am rămas și cu care încă mă lupt. Însă mulți nu înțeleg nici ce este fenomenul de bullying, nici ce efecte poate să aibă pe termen lung. 

Când am început clasa întâi, în anul 2000, eram slabă. Atât de slabă, că mama nu doar o dată s-a gândit să îmi pună pietre în buzunar, de teamă că mă va lua vântul. Eram entuziasmată că voi începe școala, că voi avea colegi noi, dar și dintre cei vechi, de la grădiniță. Până m-am lovit de remarci: „Ce slabă ești”, „Ești un schelet umblător”, „La cât ești de slabă, nu ți-e teamă că vei dispărea?”. 

Apoi, la câteva luni după începutul școlii am fost la un control oftalmologic, iar verdictul a fost unul extrem de crunt pentru mine: „Trebuie să porți ochelari”. Nu trebuia să îi port mereu, doar la scris și la citit, adică la școală. Îndată ce m-au văzut, au început: „Aragaz cu patru ochi”, „Ai funduri de borcan la ochi” și multe altele care, la acea vreme erau considerate simple tachinări. Mi-au trebuit mulți ani să ajung să îmi iubesc ochelarii și acest defect care, până la urmă, e al meu, face parte din mine. 

În vara dintre clasa a doua și a treia m-am îngrășat destul de mult. Copilă fiind, nici nu observasem, desigur, până a venit luna septembrie și clopoțelul acela care și acum îmi dă fiori a sunat pentru prima dată în acel an școlar. „Butoiaș”, „Grăsană”, „Porodică” au fost doar câteva dintre „poreclele” pe care le-am primit. Și doar în urmă cu doi ani fusesem prea slabă… 

De-a lungul anilor, „problemele” mele cu greutatea și cu ochelarii au fost principala „scuză” să aud tot felul de remarci. Țin minte că aveam un coleg care în fiecare zi de luni se plimba prin clasă și arăta cu degetul spre colegi spunând: „tu ai făcut duș, tu te-ai spălat”, iar când ajungea la mine, mereu spunea „Bianca nu s-a spălat, Bianca pute”, iar ceilalți, desigur, râdeau. Asta a continuat săptămâni la rând, până când, în cele din urmă, am cedat. I-am spus unei mătuși care lucra în școală ce se întâmplă și, printre lacrimi, am rugat-o să discute cu el. Când l-a luat la întrebări, colegul meu, cu cel mai inocent zâmbet, i-a zis: „Ei, ne jucăm și noi”. Iar apoi a venit următoarea zi de luni… 

Apoi, a urmat perioada liceului. Aici lucrurile au luat-o razna complet. Bullying-ul a devenit mult mai agresiv. 

Subliniez că am avut câțiva profesori extraordinari care m-au ajutat, m-au împins de la spate, m-au susținut, au văzut potențialul din mine. Le-am mulțumit cu fiecare ocazie. Sunt recunoscătoare. Însă au fost puțini. Majoritatea nu mi-au dat nici măcar o șansă. Unii mi-au spus în față că sunt proastă. Am auzit de nenumărate ori întrebarea „Tu ce cauți la mate-info dacă îți place să scrii și să citești?”. După primul semestru, dirigintele i-a chemat pe ai mei la o discuție în care le-a spus: „Trebuie să o transferați, nu va termina primul an, va rămâne repetentă”. Nu am rămas. 

Apoi, același diriginte mi-a spus, înainte de Bacalaureat: „Nu te chinui, oricum nu iei examenul la mate”. O săptămână nu am mai putut să dorm după aceea. 

Mi s-a spus că eu, cel mult, voi ajunge vânzătoare, căci mai mult nu pot. Am luat BAC-ul, am terminat o facultate, un master, iar acum sunt la doctorat. Și nu, atitudinile astea nu m-au făcut „mai puternică”. Nu m-au făcut să îmi doresc să dau ce am mai bun din mine. M-au făcut să-mi doresc să scap și atât. 

Am fost înjurată de colegi, mi s-au transmis mesaje jignitoare. Am auzit lucruri atât de oribile despre mine, încât mi-a fost mie rușine că alții au putut să scoată așa ceva pe gură. Spuneau că sunt curvă, că mi-am tras-o cu trei în aceeași seară. Tipi se lăudau că au fost la mine acasă și m-au pus în cine știe câte poziții. 

Am fost marginalizată fiindcă îmi plăcea să citesc. Am fost umilită. Scriam articole pentru revista școlii și unii lăsau comentarii în care mă înjurau, în care mă făceau în toate felurile. 

Apoi, când am început să spun prin ce am trecut, mi s-a reproșat că arunc cu noroi în liceul care m-a format. Nu m-a format liceul. Poate, din acea perioadă, ce a ajutat la formarea mea a fost trupa de teatru Assentiment. Și părinții mei. Și oamenii care au dorit, cu adevărat, să mă învețe lucruri. 

De ce am scris asta? Nu ca să îmi plâng de milă. Ci pentru că toate astea se întâmplă în continuare. Chiar în liceul care „m-a format”. A trecut și fratele meu prin asta, cinci ani mai târziu. Lui i-a fost mai rău, tocmai fiindcă era fratele meu. Fiindcă eu nu am tăcut atunci. M-am revoltat, m-am certat, am adus argumente. Am dat din coate. Am ieșit la liman. El nu a fost atât de vocal ca mine. Sunt zeci, sute de copii în aceeași situație, care nu sunt la fel de vocali pe cât am fost eu.  Potrivit unui studiu național al Organizației Salvați Copiii, dintre cei aproximativ 1.300.000 de copii aparținând ciclurilor gimnazial și liceal, 400.000 sunt excluși din grupul de colegi, 325.000 sunt umiliți în public, 390.000 sunt amenințați cu bătaia sau cu lovirea, iar 220.000 sunt bătuți în mod repetat de către colegii lor. Aceste statistici plasează România pe locul 3 la nivel european în privința fenomenului. 

Și privim cu nepăsare un sistem educațional infect, cu oameni infecți, care distrug copii. Care le lasă potențialul să se piardă. Să-mi fie dor de liceu? Nu îmi e. Din perioada 2008-2012 îmi e dor de trupa de teatru și de câțiva oameni, pe care pot să îi număr pe degete. Dar oamenii aceia încă fac parte din viața mea, deci cred că ceva tot am făcut bine în acea perioadă. 

Aș putea să stau ore întregi să îmi amintesc și să vorbesc despre aceste lucruri. Dar cred că voi, cei care citiți, v-ați făcut o idee. Singura mea rugăminte este: dacă aveți copii sau plănuiți să aveți, să cultivați bunătate în ei. Nu îi lăsați să devină agresori. Și fiți atenți la ei! Dacă sunt victimele fenomenului de bullying, ajutați-i! Altfel, vor ajunge mereu să se teamă, să se îndoiască de propriile lor puteri. Unii pot ajunge chiar să își pună capăt zilelor, fiindcă, potrivit unui studiu UNICEF, în România, unul din 100.000 de copii cu vârste cuprinse între 0 și 19 ani se sinucide din cauza bullying-ului.

„Eram luată în derâdere de toți colegii de clasă”

Am început să aflu despre bullying din filme, desigur, americane. Apoi am început să citesc în presă, apoi am început să studiez fenomenul, să vorbesc, să întreb în stânga și în dreapta. Mereu am dat peste tineri care au fost victimele acestui fenomen în perioada în care erau elevi. Ba mai mult, am discutat și cu elevi care mi-au povestit prin ce au trecut. Mi-au povestit mie fiindcă aveau încredere. 

„Eram în clasa a cincea și cei din clasa a opta, sub formă de glumă sau fiindcă aveau o plăcere perversă, au început să îmi pună întrebări intime, despre mine, despre familia mea. Întrebări cu tentă sexuală. Aveam 11-12 ani, nu înțelegeam mare lucru, dar cert e că incidentul mi-a creat o stare de spaimă care m-a urmărit aproape un an de zile”, povestește N. 

„În clasele mici eram mereu luată în derâdere de toți colegii de clasă. Râdeau de orice, de la felul în care mă îmbrăcam, la cum învățam, de notele pe care le luam. Învățam bine, luam note bune, iar asta era motiv de batjocură. Începusem să mă simt prost că luam note mari”, spune S., elevă. 

„Am simțit pe pielea mea fenomenul de bullying, odată ce am intrat la liceu. Eu provin dintr-un sat mic din județul Cluj și am mers la un liceu vocațional din Cluj-Napoca. Aici am avut parte de cel mai mai coșmar: excludere, ironizare. Eram pur și simplu terorizată de colegii mei. Ba, uneori, erau și agresivi fizic. Mă considerau că aș fi mai… înceată fiindcă veneam de la țară. Nu fumam, nu consumam droguri, nu mă îmbătam, iar asta era de neconceput pentru ei. Dacă aș fi făcut toate astea, poate aș fi fost acceptată. Am stat în cămin. Colegele de cameră erau cele mai rele: îmi aruncau lucrurile personale la gunoi, îmi furau obiecte personale, îmi făceau tot felul de farse care erau oricum, mai puțin amuzante. Ba uneori mă trăgeau de păr sau mă loveau când dormeam”, a spus L. 

Nu au zis nici părinților, nici profesorilor. Asta mai ales datorită faptului că, de multe ori, din păcate, profesorii au fost cei care îi agresau sau asistau și nu luau măsuri. 

„Chiar și unii profesori sunt parte din problemă. Mi s-a întâmplat să fiu luată în derâdere și de către profesori, când vedeau cum se comportă colegii cu mine”, și-a amintit S. 

„Eu am avut o problemă gravă cu dirigintele mele din liceu. Pentru el erau foarte importante preferințele politice pe care le aveau părinții mei. Erau mai importante chiar decât educația mea. Din acest motiv m-a defavorizat. La ore mă umilea și mă jignea. Îmi spunea că nu voi ajunge nimic în viață. Nu voia să îmi motiveze absențele, chiar dacă aveam motivare. Ba mai mult, o dată pe săptămână cerea să se organizeze comisie de disciplină pentru mine, chiar dacă eram nevinovat. A fost îngrozitor. M-a terorizat în așa hal încât nu mai voiam să merg la școală. Nu vedeam rostul. Chiuleam de la ore ca să nu mă întâlnesc cu el”, a povestit R.

Ce este bullying-ul? 

Bullying-ul este un comportament prin care cineva (de cele mai multe ori tot un copil) ia în derâdere, își bate joc, umilește un alt copil. Poate să fie asociat cu orice acțiune cu conotație negativă: de la intimidare la terorizare psihică și până la violență fizică. 

Potrivit http://bullying190.blogspot.com/, bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă. Fenomenul bullying poate fi prezent în orice tip de comunitate, în grupuri sociale, unde persoanele interacționează unele cu altele: la școală, la locul de muncă, în familie, în cartiere, în biserică, în mass-media, chiar între țări etc”. 

În studiul „Bullying in schools: facts and intervention”, psihologul norvegian Dan Olweus, recunoscut ca pionier şi fondator al conceptului, consideră bullying atunci când o persoană este expusă, în mod repetat şi în timp, la acţiuni negative, fizice şi psihologice, de una sau mai multe persoane. Se aduce astfel un prejudiciu intenţionat, direct sau indirect, prin crearea unui stări de disconfort în diferite moduri: cuvinte jignitoare, şicane, umilinţe, injurii, altercaţii, ofense, admonestări, constrângeri, batjocoriri, ţipete, sâcâieli, bravări, reproşuri, atingeri nepotrivite, obstrucţii, loviri, hărţuiri etc. Aruncarea lucrurilor personale (caiete, ghiozdane, pixuri, pachetul cu mâncare etc.), trasul de păr, de mânecă, zgârieturile, ciupitul, ruperea unor obiecte dragi, sufocarea cu diverse obiecte, eliminarea din clasă, imitarea, luarea în derâdere sunt alte manifestări de bullying.

O scurtă istorie

În țările mai evoluate, bullying-ul este o problemă majoră în școli de zeci de ani. Totuși, această problemă există încă din secolul al XVIII-lea, dar în acea vreme fenomenul era ceva nou și prea puțin înțeles. Dacă e să fiu rea, cam la acest nivel ne aflăm noi azi în România. Mai ales că și în acea perioadă, bullying-ul era văzut ca niște răutăți inocente între elevi. 

Termenul de „bullying” a fost oficial recunoscut doar după ce un ziar cunoscut a publicat un material cu privire la acest tip de comportament. În anul 1862, The Times a scris prima poveste despre bullying, după ce un soldat ar fi murit din cauza acestui fenomen. Publicația a fost prima care a subliniat problemele și consecințele acestui comportament toxic. 

Din punct de vedere istoric, cel mai important punct de cotitură pentru bullying a avut loc la mijlocul anilor 1970. Dan Olweus, profesor, cercetător de psihologie, a fost primul care a efectuat un studiu despre bullying în rândul elevilor, folosind propriile sale metode sistematice de cercetare. Cercetătorul a creat „Programul de prevenire a agresiunii Olweus” (OBPP), care a avut rezultate semnificative în reducerea agresiunii școlare. Eforturile lui Olweus au contribuit în mare măsură la lupta împotriva agresiunii, deoarece au adus conștientizare, au determinat alți profesioniști să efectueze cercetări și au extins considerabil sensul bullying-ului, dar și la creșterea siguranței în școli. 

Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.

Ilustrație de Timotei Bulc.

mm
Bianca Tamas
Bianca Tămaș este specialist PR de meserie și scriitoare de suflet. A publicat până acum patru volume, două de poeme în proză și două romane. De asemenea, este doctorandă în cadrul Școlii Doctorale de Comunicare, Relații Publice și Publicitate și își scrie teza despre influencerii de pe Instagram. Se consideră un recipient pentru amintiri și colecționează apusuri.

Ultimele articole

Related articles

1 comentariu

  1. […] Au fost puțini profesori care mi-au plăcut și puține materii. Îmi displăcea că trebuia să petrec atât de mult timp după ore, pregătindu-mă pentru orele de a doua zi. Vedeam o grămadă de informații care mi se turnat pe o ureche, doar ca să iasă pe cealaltă și care nu mi-ai folosit mai niciodată în viață. De ce a trebuit să învăț sistemul circulator sau digestiv la iepure? E doar un exemplu, dar nu vreau să intru prea mult în detalii. […]

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici