„ce voi face cu viaţa aceasta,
din care nu există nici o şansă de a ieşi în bună pace,
ca dintr-o boală, atunci cînd iei o pastilă ca să scapi de o problemă,
pastila dă naştere unei alte probleme”.
Zeruya Shalev scrie proză ca o poetă, pentru ea totul e concentrat şi intens la maximum, totul contează, totul – pînă la urmă – se leagă (ca-n Cehov), iar cititorul urmăreşte cu sufletul la gură acţiunea, stilul cărţii şi trăirile personajelor, stările psihologice şi psihiatrice prin care trec, greşelile existenţiale şi sentimentale pe care le comit şi cum le repetă. Dacă „Destin” (despre care am scris aici) e o carte foarte complexă de familie, care prin doar două personaje unite de un al treilea ilustrează întreaga istorie a Israelului, în „Viața amoroasă” vedem geniul scriitoricesc al Zeruyei Shalev. M-a prins din prima şi pînă am terminat-o n-am mai putut să mă gîndesc la altceva decît la stilul şi la povestea şi la cartea ei care ilustrează perfect atracţia carnală patologică, bolnăvicioasă, fatală, fără scăpare.
Personaj principal este Yaarah, o tînără de toată încrederea şi isprava, foarte de treabă, bine educată, instruită, la locul ei şi-n familie, şi în cîmpul muncii. Începutul romanului o prinde între universitate şi casă, trecînd pe la părinţi, să vadă cum se simt şi ce mai fac. Îşi scrie teza de doctorat şi e aşteptată de şeful de catedră să absolvească şi să se alăture corpului profesoral, acasă o aşteaptă un soţ iubitor, tînăr IT-ist, chiar primul bărbat care i-a jurat c-o va iubi „toată viaţa” (asta îşi propusese la armată, cînd era vizitată de părinţi, pe cînd celelalte colege – de iubiţi, că se va mărita cu primul bărbat care-i va jura c-o va iubi toată viaţa). La intrarea în casa părintească se ciocneşte de un necunoscut care se comportă de parcă ar fi la el acasă. Are impresia c-a greşit uşa, dar nu – e cel mai bun prieten al lui taică-so, Arie, va afla ea imediat. Simte o atracţie sexuală animalică faţă de el, aşa că, după ce-şi vede părinţii, se grăbeşte să plece, spunînd c-o aşteaptă Yoni, soţul, cu masa pregătită. Imediat după ce-a ieşit de la ei, hotărăşte s-o viziteze pe prietena din studenţie, Shira, care locuieşte chiar alături, doar că, nefiind acasă, o întîmpină pisica ei pietenoasă, care se ia după ea şi, deşi Yaarah încearcă s-o gonească înapoi, pisica se încăpăţînează s-o urmeze, ca o gazdă politicoasă care-şi petrece oaspetele (şi aici Yaarah se gîndeşte la relaţia dintre taică-so şi Arie), dar nimereşte sub roţile unei maşini. Cum ar zice Louise Glück în „Noapte credincioasă și virtuoasă”, „Pisicuţa a murit, asta însemnînd, presupun, ultima speranţă” (Anansi. World Fiction, trad.: Bogdan-Alexandru Stanescu). Era, într-adevăr, unicul prieten al lui Shira, aşa că Yaarah hotărăşte să nu-i spună c-a fost martor la cele întîmplate – un început atît de trist și de intens, încît totul va continua la fel, prieteni. Ajunsă acasă, primeşte un telefon de la Shira, speriată de dispariţia pisicii, implorînd-o s-o ajute s-o caute. Iar după aceea a intrat într-un magazin, unde s-a întîlnit iar, întîmplător, cu bătrînul prieten şi coleg al lui taică-so, care a jucat direct şi vulgar, ceea ce-a prins-o în mrejele lui pe tînăra intelectuală sensibilă. De aici încolo, fata e dependentă de el, devenind jucăria lui sexuală, oriunde, oricînd şi, practic, cu încă oricine are el chef şi nimeni din familia ei nu poate bănui ceva („În apropierea casei, inima începuse deja să-mi bată de frică, dar îmi repetam, sînge rece, sînge rece, nimeni nu te va bănui de un lucru atît de îngrozitor, în cel mai rău caz, va crede că te-ai plimbat prin oraş şi ţi-ai cumpărat haine, pentru nimic în lume nu va crede c-ai fost pînă la Yaffo, ca să primeşti o pulă şi jumătate, chiar dacă i-ai povesti, nu te-ar crede, asta e uimitor la adevăr, că e imposibil să-l crezi”).
Yaarah e obsedată de legendele celui de-al doilea Templu şi de distrugerea acestui templu, în care descoperă propria viaţă şi viaţa cunoscuţilor ei. Legendele despre care-și scrie teza de doctorat și de care-şi tot aminteşte, într-adevăr, se împletesc firesc cu aventura pe care o suferă şi care-i trimit linkuri din copilărie, cînd părinţii ei au pierdut un copil şi cînd mama ei a avut o aventură, la fel ca ea acum, cu acelaşi Arie, atunci tînăr. Zeruya Shalev ştie ca nimeni altcineva să-şi ţină cititorul în priză încontinuu, întîmplările prin care trece Yaarah fiind credibile şi-n viaţa reală, dar demne şi de legendele pe care le studiază şi le interpretează în mod propriu tocmai din cauza experienţelor extreme pe care le trăieşte aproape fără voia ei, „în postura unei femei inexistente, care nu poate schimba situaţia în care se află şi nici măcar n-o poate cunoaşte, se agaţă de tot felul de indicii şi n-are idee dacă temerile ei sînt în van sau dacă speranţele ei sînt în van şi depinde de un bărbat cu mai multe feţe”…
Roman distins în Israel cu Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor și Premiul ACUM. Inclus în prestigioasa listă „Cele mai bune 20 de romane din ultimii 40 de ani” din Der Spiegel. Bestseller internațional, tradus în peste 30 de țări și ecranizat în 2007, în regia Mariei Schrader, „Viața amoroasă” se încheie tot cu o poveste înţeleaptă, despre fiica preotului, legendă pe care i-a citit-o mamă-sa în copilărie, iar taică-său i-a spus: „Ce-i povesteşti acolo, nu vezi că e prea trist” (fără semnul întrebării). Şi romanul Zeruyei Shalev e mult prea trist şi dur, dar incredibil de intens, concentrat, bine povestit & impecabil realizat. Una din cărţile cele mai bune pe care le-am citit în ultima vreme, roman 18+ pe care-l aşez în raftul din spatele meu, printre cărţile mele preferate.
Zeruya Shalev, „Viața amoroasă”, Humanitas Fiction, 2020. Traducere și note de Ioana Petridean
Fotografii de Mihail Vakulovski
