Gabriel Macsim este matematician și deși știe foarte bine că o problemă nu poate fi lăsată nerezolvată, vedem din volumul său de debut, „Vezi mîinile mele” (Editura Polirom), că știe la fel de bine că în literatură e exact invers – un text nu trebuie în nici un caz „rezolvat” pînă la capăt, ba din contra, scriitorul trebuie să-i permită și cititorului să se implice în text la lectură, e nevoie și de puțin mister sau, cum ar zice Lucian Blaga, măcar să nu strivești „corola de minuni a lumii”.
„Vezi mîinile mele” e un volum de proză scurtă care cuprinde opt povestiri cu personaje mai deosebite, ciudate și cam zăpăcite, cum ar zice bunicu, personaje care trăiesc în lumea lor, în capul lor, obsedați și frustrați de problemele lor personale, exact precum personajul de pe prima copertă a cărții, pe care-l interesează doar propria umbră, cu totul neatent la faptul că drumul lui e un covor care se cam termină. Textele pornesc de la realitatea în care trăim, realitate care pică destul de repede și ușor în absurd – exact ca-n viață, apoi imaginația lui Gabriel Macsim, care mi-a amintit de cea a lui Vladimir Sorokin și a lui Mitoș Micleușanu, o ia razna și începe să zburde – cît se poate de artistic, dar credibil chiar și în scenele mai fantastice, psihedelice, religioase sau paranormale.
Valentin din „Mesaj de întîmpinare” are două telefoane mobile și își trimite poze de pe unul pe altul, o sună & vorbește „cu Gabriela” de pe unul pe altul, are un limbaj filozofic de lemn și se înregistrează povestind despre teoria fericirii. Apare – nu-ți dai seama dacă nu doar imaginar – taică-so, pe care-l întreabă de ce n-a venit și mamă-sa. Nu poate să-l vadă așa, zice tatăl său, sînt îngrijorați pentru el, zice și observă că în casă nu sînt decît haine de-ale ei, care doar fizic nu e prezentă, altfel e omniprezentă… Ce înțelegem din povestirea asta e că fiecare are lumea lui, e nebun în felul lui. Iar tema despărțirii, abandonului, părăsirii, morții apare cam în fiecare proză din acest volum, de altfel, fiind tema principală și în „Liniște”. Cornel, personajul principal din „Axolomul”, e convins că mîna lui schilodită va regenera, o să-i crească la loc, așa cum se întîmplă la unele animale – ceea ce-o disperă pe soția sa, Marcela, care – la rîndul ei – e obsedată de sărăcie (fără să spună asta, dar cititorul vede din observațiile ei către Cornel – să nu aprindă lumina cînd se uită la TV, să nu adoarmă cu televizorul pornit și, în general, să nu se mai uite atîta la TV, să-și mănînce toată para, că-i păcat să se strice, numără monede, i se pare că el se spală cam prea des, iar cînd medicul îi spune că e nevoie să-l ducă pe Cornel la un cabinet particular Marcela se îngrozește…). Cu ani în urmă fiul lor i-a dăruit lui Cornel o carte cu axoloți și el a rămas vrăjit de aceste vietăți care-și pot regenera aproape toate părțile corpului. „Icoana Maicii Domnului” e o proză mai degrabă comică, din care ar ieși un scurt metraj mișto. Sau horror. Sau fals polițist.
În „Vezi mîinile mele”, cea mai complexă proză a volumului, acțiunea are loc în viitor, cînd nu mai poți deosebi oamenii de androizi, într-o lume controlată de religia oficială a statului, BOR, și de partidul unic PN-LCD, care urmăresc doar să se îmbogățească pe seama orgoliului și prostiei oamenilor. O nuvelă foarte bună despre rădăcinile omului și despre cum îți poți găsi locul – aparent absolut întîmplător – datorită străbunilor, despre care nu știi mai nimic. Un text pe care Gabriel Macsim îl poate dezvolta, transformîndu-l în roman.
„Cineva va muri” e despre cît de ușor și facil își fac oamenii idoli și despre cît de repede îi schimbă, despre superficialitate și instabilitate, despre nevoia de a crede orbește în ceva, în orice, despre prostie pînă la urmă. Cu „cs”, nu cu „x” este un text despre absurditatea din instituțiile statului, despre cum pentru a face ceva, orice, omul e supus de stat la cele mai ciudate acțiuni. După ce trece de toate cabinetele din primărie, Alexandru Macsim ajunge la ultimul cabinet, unde tanti de acolo zice că nu poate el să vîndă apartamentul lui, pentru că în certificatul de naștere e cu „cs”, iar apartamentul e scris pe Maxim cu „x”. Are nevoie de o altă declarație de la domnul Pîrcălab, care i-a donat apartamentul, doar că domnul Pîrcălab e mort de două luni. Dar tot angajata primăriei îi dă soluția – se poate rezolva, chiar în primărie, prin parapsihologie – pe mulți bani, firește, dar cică merită. Alexandru se simte ca într-o farsă, dar nu are de ales. După trei ore de ședință, totul se dovedește a fi în zadar.
„Vezi mîinile mele” de Gabriel Macsim e un volum de povestiri foarte bun, un debut excelent al unui scriitor adevărat sau, cum spune Florin Iaru pe coperta a IV-a, „un prozator complet, insolit, neiertător, curios, surprinzător, care intrigă, seduce și pune probleme”. Lectură plăcută și utilă!
Gabriel Macsim, „Vezi mîinile mele” (povestiri), Editura Polirom, 2023
Fotografii de Mihail Vakulovski.
