Tare îmi place mie sintagma asta cu „vârsta pe care o simți”. Sunt convinsă că nu doar mie, după ce trecem de borna treizeci plus, nu mai vorbesc de cea de patruzeci de ani, tare ne mai place să nu ne simțim de cât avem sau arătăm. Dar care e vârsta asta: cea pe care o simți când ieși cu prietenele în club ca-n vremea studenției sau cea pe care o percepi când iarna dă târcoale și începi să te blochezi de spate?
„Am patruzeci, dar nu mă simt…” Aiurea, nu te simți când te întreabă lumea, dar nu-i așa că ușurel ai început să calculezi cam ce pensie o să primești? Știu, mai sunt cel puțin douăzeci de ani până acolo, dar așa-i că studiezi mai cu atenție fluturașul de salariu? Și, dacă ar fi să schimbi locul de muncă, nu te-ar mai interesa așa mult câți bani primești și perspectivele de avansare. Parcă a devenit mai important să ai timp liber, să nu mai stai așa mult în picioare, să fie jobul cât mai stabil și să îți ofere satisfacții nu doar materiale. Doar că nu schimbi prea ușor locul, nici nu-ți mai vine să pleci de unde ești și perspectivele profesionale sunt destul de gri.
Criza de patruzeci e despre neîmpliniri. Crezi că îți trece timpul, oricum îți trece și la douăzeci, dar atunci nu te preocupă. Și nu e doar despre bărbați, cred eu că și femeile au dreptul la această perioadă tulbure, chiar dacă unii spun în glumă că femeile sunt într-o eternă criză. Lumea se schimbă, evident. Nici criza masculină nu mai e ce-a fost. Dacă la generația părinților noștri era clar că în jur de patruzeci de ani bărbații trec prin perioada „Doamne, la ușă-i andropauza! Ce mă fac dacă în zece ani nu se mai ridică și eu nu mi-am împrăștiat semințele pe suficiente flori?”, acum cred că cei care se căsătoresc o fac asumat, trecuți prin perioada de împrăștiat semințe și lipsiți de stresul numărului de amante cu care trebuie să te lauzi când ieși la bere.
Acum însă criza de patruzeci e despre job. Bărbat sau femeie, începi să tragi linie și să aduni. Parcă te-ai plafonat, vrei un pic mai mult decât satisfacții materiale, nu mai vorbesc de situația în care și acelea îți lipsesc. Ai face o schimbare poate, doar nu vrei să faci același lucru până la pensie. Nu-i așa că vedeți deseori oameni de patruzeci-cincizeci de ani, cu o carieră de succes în spate, dându-și demisia și apucându-se de vândut… cuie, să zicem? Chiar dacă nu au vândut în viața lor un cui, dar au văzut cum se face, au încercat și aparent fac cele mai tari cuie din univers, iar între ei și viitorul industriei mondiale de cuie nu stă decât jobul ăla prozaic, care le mănâncă tot timpul ce ar trebui dedicat cuielor.
Dacă ești unul dintre ei, trebuie să îți iei zborul… Cauți un spațiu, îți faci o firmă, te apuci serios de făcut cuie. Doar că lumea e plină de profesioniști care fac cuie. Nici cererea nu mai este așa de mare, de fapt la vânzări nu te prea pricepi. Cam într-un an dai faliment, apoi vrei să te întorci la jobul tău prozaic. E însă destul de greu fiindcă lupii tineri… și ai o vârstă… ce dacă ai multă experiență, ești stabil și muncitor? Pari cam obosit, sigur vrei mai mult concediu, pun pariu că nu ești dispus să stai peste program mai mult de o oră… Ia să văd cum îi spui acum la interviu angajatorului că te simți de douăzeci! Asta în eventualitatea în care te-a chemat la interviu.
Nu vreau să trec razant peste problema selectării CV-urilor la interviuri. În ultimii ani, angajatorii au primit facilități pentru angajarea tinerilor. E bine, oprește un pic generația tânără să emigreze. Doar că, în timp, asta a dus la selectarea aplicanților la un job pe baza vârstei. „Mai recuperăm și noi ceva de la stat până învață, apoi, dacă nu merge, ne despărțim”. Elefantul din cameră este că deja în firme mari li se șoptește, mai mult sau mai puțin discret, celor de la resurse umane: „Maxim douăzeci și cinci de ani, te rog, proaspăt absolvent dacă se poate, peste vârsta asta nu are rost să îi chemați la interviu”. Acum e drept că nici directorii de resurse umane nu prea stau drept în fața angajatorului să explice că, dacă vrei lup tânăr, e mai greu să aibă și experiență. Se poate învăța, desigur, dar într-un colectiv „tânăr și dinamic”, unde media de vârstă e de douăzeci de ani, de la cine ai vrea să înveți meserie? Că acum destul de mulți ani, când am aterizat la primul loc de muncă, cu capul plin de teorie și vise și am încercat să bat primul cui, n-a vrut să stea, al naibii, cum era în manual. Și văzusem zeci de schițe cu modele de cuie, am avut profesori eminenți care ne-au explicat tot procedeul, dar până nu mi-a arătat o colegă de șaizeci cum să îl țin, să stea drept și să nu îmi dau și cu ciocanul peste degete, am îndoit vreo câteva. Nu a fost o problemă, sigur că am exersat ani de zile, azi pot bate și piroane cu ciocanul de spart nuci. Doar că nu știu azi, de aș avea iar douăzeci de ani, cine m-ar învăța să țin un cui.
Au curs râuri de cerneală pe tastaturi în ultimii ani, în dorința de a condamna discriminarea pe bază de gen, culoare sau opinii politice. Nu văd prea multe articole despre ce se întâmplă dacă ai depășit patruzeci de ani, nu vreau să exagerez întrebând de cei care au șaizeci. S-a mărit vârsta de pensionare, foarte bine dacă oamenii pot munci mai mult. Dar dacă pot, îi chemi la interviu? De ce nu începe un CV cu aspirații, dorințe și abilități? Aș prefera să scriu, când mă prezint, întâi ce știu să fac, ce vreau și cât plusvaloare pot aduce firmei tale. Să spun și ce studii am, câtă experiență, dar și că mă simt dinamică și capabilă de schimbare chiar dacă mă dor șalele când se schimbă vremea. Iar rubrica cu vârsta să fie la sfârșit, să fii nevoit să îmi citești toată prezentarea înainte de a te decide dacă mă chemi sau nu la interviu.
Pe vremea părinților mei, când bărbatul trecea prin criza de patruzeci, nevasta înțeleaptă se făcea că nu observă. Cum brusc bărbatul e mai îngrijit, a început să alerge dimineața și dintr-o dată a remarcat că are burtă și chelie. Că a observat nu-i rău, dar apoi a început să ia măsuri. De cele mai multe ori, după un timp apare amanta… În funcție de câți bani sunt în contul domnului, e o aventură trecătoare sau rămâne. Dacă nevasta e dispusă să ierte, după ce contul se subțiază și amanta realizează că el are peste patruzeci de ani și e chel, relația se poate repara. În zilele noastre însă, angajatorul orgolios nu e dispus să ierte: „Am încă cincizeci la ușă care abia așteaptă să pleci”. Știu, poate și eu am câțiva la ușă care m-au întrebat dacă nu vreau să plec, dar sunt suficient de „nevastă” să nu îți spun de ei. Nu crezi, angajatorule, că ne-ar fi mai ușor dacă ai coborî de pe piedestalul omului care dă banul să mă întrebi cum sunt, ce vreau și de ce nu aș putea încerca să bat cuie chiar în firma ta? Ți-am spus, pot face cele mai tari cuie din univers, iar tu știi să le vinzi. Poate ne dezvoltăm împreună, poate iese de aici ceva bun pentru amândoi. Și în fond, nu e politicos să întreb, dar vârsta ta care e? Nu cea din buletin, aia pe care o simți.
