Încep articolul scriindu-l de mână, cu un stilou de inox cu penița argintată, în camera copilăriei și adolescenței mele din satul natal Zăvoi, din Țara Hațegului. Așezat la un birou nou și spațios, prin care-mi pregătesc întoarcerea, peste ani, acasă, proiectându-mi astfel ani lungi și o bătrânețe senină. Îl voi termina la Brașov, pe MacBook, făcând puntea dintre cel ce-am fost și cel care sunt astăzi.
În psihoterapia umanistă există o tehnică numită „autodezvăluire”, prin care psihoterapeutul face cunoscute clientului aspecte personale, afective, relaționale ale sale, într-un fel, fapte biografice, informații despre propria personalitate, considerând că poate oferi astfel un model de comunicare, sinceritate și ar putea consolida relația terapeutică printr-o încredere reciprocă.
Este recomandată folosirea ei cu mare prudență, deoarece clientul, în principiu, nu este foarte interesat de viața și de experiența personală pe care o are psihoterapeutul. Oarecum, este similară cu scrierile confesive din literatură. Am tendința, când un astfel de concept este explicit, să mă întreb: „Oare ce-l determină pe autor să creadă că viața sa ar fi un reper pentru cititor?” Dacă e un demers narcisic, atunci nu prea merită să continui lectura. Cum nu mă suspectez de elemente narcisice definitorii în personalitatea mea, voi scrie pe linia aceasta confesivă și de autodezvăluire.
Așadar, trebuie să fi fost pe la sfârșitul anului 1992 și începutul anului 1993, în vacanța dintre trimestrul al II-lea și al III-lea, când doi prieteni din copilărie (rămași prieteni și acum), care locuiau în Petroșani, dar aveau bunicii materni la Zăvoi, mi-au adus două casete Vivo, oripilați de opțiunile mele muzicale. Era vorba de Black Album al trupei Metallica și un Greatest Hits al celor de la AC/DC. Acesta a fost punctul de plecare al adolescenței mele și al schimbărilor de atitudine care au urmat. Mi-am lăsat părul să crească, mi-am ajustat vestimentația conform noii muzici pe care o ascultam, păstrându-mi totuși promisiunea de a nu mă îmbăta sau fuma pentru că, în bună parte, m-am format nu după un anumit model, ci după un contramodel. Nu știam ce o să fiu sau o să devin, dar știam clar ce nu vreau să fiu. Încet, părul a crescut, astfel că după vacanța mare, cea de vară, profesorii au avut o mare surpriză.
Amintirea mea poartă imaginea a trei persoane: directorul liceului, un tip corpolent care aducea la înfățișare și afinități politice cu Sadoveanu și care mă hărțuia din pricina pletelor oriunde mă prindea. Mai era și profa de mate, o doamnă tânără, tunsă scurt, cu părul dat bărbătește peste cap (îmi vine să scriu bărbierită tot timpul și dată cu after shave înțepător) îmbrăcată office, în culori întunecate și sumbre, care-mi spune că: Nu concep ca un băiat să aibă părul mai lung decât o fată. Prin a nu concepe a înțeles să-mi scadă cel puțin un punct sau două din notele de la matematică. Perla coroanei o reprezenta diriginta mea, profesoara de chimie, cu părul roșcat sobru pus pe bigudiuri și o voce subțire, stridentă ca un clavecin puternic dezacordat care, vorbeau elevii, legase o relație strânsă cu paharele de tărie. Ironic, acum locuiește în Oradea. Diriga nu mă mai chema pe numele mic, ci-mi spunea Stanciu, adăugând alte și alte prenume: golan, ratat, nespălat, țigan, potcovar etc. Vara lui ’93 adusese o epidemie în liceul din Hațeg, 12-13 elevi s-au întors din vacanță cu plete pe umeri și casete rock în walkmanuri. Cei mai mulți dintre noi nu aveau bani pentru Sony, Philips sau Panasonic, așa că ne luam Wilsonuri albastre, vai de mama lor, de la ruși din piață.
Ca orice epidemie, a atras după sine măsurile de eradicare și carantinare a nespălaților, golanilor apăruți peste vară. Celebra zicală Să vii cu tac-tu tuns la școală, că altfel îți scădem nota la purtare și te exmatriculăm a devenit rețeta împotriva noastră. Părul lung al roacărilor era un afront la adresa autorității reprezentate de către director, diriginții erau simpli executanți, argați responsabili cu aplicarea legii nescrise. Astfel, autoritatea școlară se adresa autorității familiale de a-și tunde odraslele (Offspring-urile, cum ne amuzam noi) deoarece era un atentat la bunele moravuri ale familiei și ale școlii. Să nu uităm că vorbim de anul ’93, de un sat minuscul de la poalele Retezatului, de vreo 120 de suflete, și de un orășel prin care treceai ca să ajungi la Timișoara sau, în sensul opus, la Cluj, ori mai pe aproape, la Deva sau Petroșani.
Pentru diriga devenise o luptă personală, fiul ei fiind unul dintre noi. El nu prea a avut de ales și a fost tuns. Într-un sfârșit de noiembrie, la ora de dirigenție, mi-a venit și mie rândul. Pe un ton autoritar, după câteva săptămâni de încercări, m-a trimis să mă tund. Am cedat și, însoțit de cel mai docil elev din clasă, am mers la frizeria din apropierea liceului pentru a-mi lua tratamentul de deparazitare socială.
Am intrat în frizerie, m-am așezat pe scaun i-am spus frizerului să mă tundă scurt cu breton. Și-a luat foarfeca și a înfipt-o în păr, tăind până sub urechea stângă. Când s-a pregătit să repete procedeul și pentru partea dreaptă, l-am prins de mână și i-am spus că m-am răzgândit și am dat să mă ridic în grabă, speriat de grozăvia care era să se întâmple. Omul a insistat să-mi ajusteze părul și-n partea dreaptă pentru că: Arăți ca un jerpelit așa! Lângă frizerie era un studio foto. Am mers și mi-am făcut o fotografie spunându-mi că nu mă voi tunde niciodată la comanda nimănui și nu voi mai accepta să fiu tratat cu atât de multă și vădită nedreptate. La urma urmei, în Regulamentul de ordine interioară a liceului nu era trecut niciunde că elevii trebuiau să aibă părul scurt, ci doar vestimentație curată și îngrijită. În plus, mă îndrăgostisem pentru prima dată și dăruitul de fotografii era Instagramul sau Snapchatul de atunci. O fotografie a ajuns la acea fată frumoasă, iar pe cealaltă o păstrez înrămată în biblioteca din biroul meu de la Brașov.
Am intrat în clasă netuns, doar ajustat pe la colțuri, iar diriga, turbată de furie că mă împotrivisem din nou și pentru că era, la rândul ei, amenințată să fie penalizată cu tăierea indemnizației de dirigintă, m-a dat afară de la oră și m-a trimis acasă. I-am răspuns: Mulțumesc, doamnă! și mi-am văzut de drum. Asta fac și acum, îmi văd de drum. Din acea zi, nu i-am mai spus doamna dirigintă sau pe nume, ci pur și simplu doamnă.
În acea zi m-am opus la cel puțin două autorități, ambele cu un presupus rol formator: cea instituționalizată, autoritatea didactică (departe de a fi una pedagogică), și cea parentală, autoritatea tatălui și a familiei. Atunci am scăpat de ispita autorității patriarhale atât de des întâlnită încă în societatea noastră, absolut dominantă în mediul rural și al orașelor mici de provincie al începutului de ani ’90, postdecembriști doar cronologic, nu ideologic.
Astfel, după un lung demers de autodezvăluire, ajung la definiția rebelului înțeles ca un individ care se opune autorității. Este cel care, într-un fel sau altul, rezistă sau se opune unei autorități nedrepte. De aceea nu există rebel fără cauză. Un rebel fără cauză este un anarhist, care sfidează o autoritate fără a avea în spate un demers coerent.
Rebelul este cel care problematizează, care-și pune întrebări, care pune sub semnul întrebării autoritatea, într-un fel un sistem, pentru că are nevoia intrinsecă de a ajunge prin propria experiență (interioară sau trăită direct) la formarea convingerilor și principiilor de viață. Într-o oarecare măsură, a fi rebel este o experiență legitimă de descoperire a propriei căi, a propriului sens.
Mulți dintre noi, cei de atunci, am devenit parte a unui sistem și a unei forme de autoritate, fie ea parentală, profesională, socială sau percepuți drept o autoritate culturală (în fapt, nu cred că există nicio formă de autoritate culturală sau artistică). Unii dintre noi suntem parte a unui sistem religios, militar sau politic. Din fericire, noi, marea majoritate, ne-am păstrat spiritul pe care l-am internalizat ca fiind unul al dreptății, devenind astfel — din adolescenți sau tineri rebeli — maturi care exercită o autoritate blândă și onestă. Ne-am păstrat acest fel de a fi pentru că nu ne-am considerat niciodată victime. Un rebel nu are o atitudine de victimă ori de manipulare. Este drept pe șira spinării. Un rebel este un umanist, un manifest viu.
Acum sunt skinhead cu barbă medie spre lungă (pentru că așa vreau eu), un tip îndesat care arată mai mult a interlop decât a psihoterapeut. Același pattern de raportare din partea unora, doar alte prejudecăți (pentru că așa vor ei).
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #6, ediția de iarnă 2022-2023.
