Există autori care construiesc lumi. La fel este și Juan Rulfo, care cu doar trei cărți pe care le-am găsit traduse în limba română la Curtea Veche Publishing — Câmpul în flăcări (trad. Andrei Ionescu și Ileana Scipione), Pedro Páramo (trad. Ileana Scipione) și Cocoșul de aur (trad. Ileana Scipione) — a reușit să contureze nu o lume, ci un fel de abis la care mă tot întorc prin recitire. Locul ăsta abisal nu este unul întunecat cu adevărat, ci mai degrabă este unul prăfos, golit de speranță, în care timpul s-a oprit, iar viețile celorlalți se derulează în cercuri de amintire, regret și tăcere, de nu știi niciodată ce e real, imaginat sau pur și simplu suspendat între lumi.
Citindu-l pe Juan Rulfo, eu am recuperat mult din realismul magic care îmi place atât de mult fiindcă mă ține atârnată de acea țesătură a realității unde pui la îndoială chiar și propria percepție. Literatura lui nu este despre oameni, ci despre urma lor, mai precis despre ce rămâne când totul pare să fi fost deja pierdut, iar asta cred că este ceea ce contează cel mai mult atunci când ne gândim la viața cuiva, chiar și atunci când aceasta este fictivă.
Câmpul în flăcări mi-a deschis un teritoriu al pustietății. Este un volum în care primești un fel de lovitură scurtă, precisă și iremediabilă. Aici, violența nu este nici spectaculoasă, nici strigată, este o prezență latentă și organică ce însoțește existențele celor simpli, dezrădăcinați și neauziți. Poveștile sunt despre oameni a căror viață nu are relief narativ, ci doar ecou existențial: sunt țărani care înfruntă pământul și setea, soldați care duc războaie inutile, femei care cară poveri invizibile. Ce rămâne după toate astea nu este o morală, ci mai degrabă o senzație de absență și vid. Autorul nu vrea să explice, el mereu dă senzația că secretizează și că privește ca prin gaura cheii la personajele sale. De aceea, chiar și cele mai scurte povestiri sunt, în fond, meditații despre tăcerea în care cade orice sens.
Pedro Páramo vine ca o coborâre mai profundă în acest spațiu al uitării. Din fericire, inclusiv Netflix a popularizat acest roman în anul 2024, datorită filmului dramă bazat pe un scenariu scris de Mateo Gil, dar puternic inspirat de romanul din 1955 al lui Juan Rulfo. Pedro Páramo este romanul unei călătorii, însă nu este o călătorie spre cunoaștere, ci una spre disoluție. Juan Preciado pleacă spre Comala, dar găsește un sat mort, locuit de fantome. Fantomele astea nici nu urlă, nici nu bântuie, ci vorbesc încet, povestesc, reconstituie o lume care nu mai există. Romanul este construit asemenea unei spirale sonore: vocile se întrepătrund, memoria se desface în straturi, iar cititorul nu mai știe dacă ascultă ce a fost sau ce încă doare. Pedro Páramo este o operă care refuză granițele dintre viață și moarte, dintre narator și personaj, dintre prezent și trecut. Totul este confuz și totuși coerent, ca într-un vis pe care îl uiți chiar în timp ce îl trăiești.
Cocoșul de aur în schimb, pare, la prima vedere, o abatere: o poveste liniară, cu personaje recognoscibile, cu o poveste de iubire, cu noroc și cădere. Dar nu e așa de fapt pentru că sub aparența unei narațiuni mai clare, se ascunde aceeași temă a destinului care nu poate fi învins. Ca de obicei, autorul folosește arhetipuri specifice, unde oamenii sunt mereu prinși între dorință și neputință, între iluzie și realitate. Cocoșul, simbol al speranței, devine, în final, semnul amăgirii. Rulfo ne spune încă o dată că în lumea sa, orice urcare e doar o pregătire pentru cădere. Iar căderea nu este dramatică, ci mută, imperceptibilă, ca o pierdere care nu strigă.
Aceste trei cărți nu trebuie citite ca opere separate, ci ca manifestări ale aceleiași viziuni: lumea este o întindere arsă, în care viețile sunt scurte, cuvintele rare, iar moartea este inevitabilă, chiar dacă niciodată completă. Juan Rulfo nu plânge, nu denunță, nu înduioșează, ci de fiecare dată ascultă murmurul celor care nu mai au glas și ni-l transmite printr-o scriitură simplă care amintește de Dumnezeul celor aparent uitați. Tocmai de aceea, în paginile sale nu simțim sfârșitul lumii, ci ceea ce rămâne după ce lumea a tăcut: o geografie a absenței care continuă, inexplicabil, să vibreze.
A-l citi pe Rulfo înseamnă a intra într-un teritoriu liminal, în care viața și moartea, tăcerea și memoria, visul și realitatea nu sunt opuse, ci coabitează într-un fel de stare suspendată. Iar acest teritoriu, comun volumelor, este poate adevăratul personaj al operei sale. Atât în Pedro Páramo, cât și în Câmpia în flăcări, întâlnim o geografie spectrală: satul Comala, câmpii uscate, drumuri prăfuite, figuri umane care vorbesc dincolo de moarte, istorii fragmentate și fragile, ca și cum ar fi spuse de cineva care le uită în timp ce le rostește. În această lume, timpul nu curge, ci se învârte. Spațiul nu este loc de acțiune, ci de amintire, iar personajele nu sunt doar figuri narative, ci vestigii ale unei lumi ruinate.
Numitorul comun al acestor cărți este o meditație profundă asupra absenței, a unei absențe ca prezență. La Rulfo nu mai contează ce s-a întâmplat, ci faptul că ceva s-a pierdut. Mai exact, lumea pe care o descrie este o lume în care sensurile s-au stins, dar reverberația lor continuă să bată în pereții goi ai caselor, în câmpia care arde, în vocea tremurată a unei femei care povestește. Limbajul este simplu, ca și cum autorul ar fi extras din el orice podoabă, lăsând pentru cititor doar scheletul cuvântului, adică exact ceea ce este esențial.
Pedro Páramo este romanul unei coborâri în infern, dar un infern care nu arde, ci plânge; este despre un sat în care morții vorbesc, iar adevărul este compus din voci și din umbre. Câmpul în flăcări extinde acest univers într-o pluralitate de perspective, de vieți scurte, de iubiri ratate, de nedreptăți și abandonuri, toate înrădăcinate într-un Mexic rural și arid, în care supraviețuirea e o formă de moarte întârziată. Rulfo caută de fiecare dată esența unei umanități uitate, care deși este distrusă de sărăcie, cruzime, corupție, nu se transformă în caricatură socială, ci rămâne pur și simplu umană. Personajele sale nu sunt bune sau rele, ci sunt mereu prinse în dureri imposibil de purtat. Răzbunarea, dragostea, vinovăția, tăcerea, toate se întrepătrund în aceleași destine spulberate de contextul istoric și existențial.
Așadar, numitorul comun al cărților lui Juan Rulfo nu e doar o temă, ci o stare: aceea de a te afla între lumi. Între viață și moarte, între real și vis, între memorie și uitare. Cărțile lui au o voce dureros de tăcută. Rulfo ne învață să stăm nemișcați în fața misterului, să ascultăm ce spun morții, să înțelegem că uneori, singurul adevăr posibil e cel care nu poate fi spus.
Cocoșul de aur trebuie musai inclus în această discuție. Deși mai puțin cunoscută decât Pedro Páramo sau Câmpul în flăcări, această colecție de povestiri completează perfect triada universului lui Juan Rulfo și adaugă o altă dimensiune la ceea ce putem considera numitorul comun al operei sale. Cocoșul de aur are o structură narativă mai convențională, dar păstrează acea densitate poetică și acel sentiment de fatalitate care definesc întreaga creație a lui Rulfo. Aici, destinul personajelor este legat de un cocoș de luptă, simbol al iluziei, al norocului schimbător, al înfrângerii care se ascunde în chiar miezul victoriei. Dacă Pedro Páramo ne arată un sat locuit de voci moarte și o lume sfărâmată din interior, iar Câmpul în flăcări dă glas celor marginali în povestiri scurte și tăioase, Cocoșul de aur propune o lume puțin mai vie, dar nu mai puțin condamnată.
Și aici, ca în celelalte texte, personajele trăiesc între speranță și deznădejde, într-un Mexic rural în care alegerile sunt rareori libere, iar dragostea, asemenea norocului din arenele de cocoși, este imprevizibilă, adesea crudă. Numitorul comun al acestor trei volume este poate această formă unică de realism magic, cu o realitate profund mexicană, dar în același timp arhetipală, în care viața este o iluzie șoptită printre ruine, iar moartea nu e finalul, ci începutul adevăratei povești. Juan Rulfo este un cronicar al absenței universale, dar este o absență care, paradoxal, umple paginile cu o prezență sacră. Este o literatură a tăcerii care strigă, o geografie a morții în care învățăm ce înseamnă a fi viu.
