„Cît de adaptabilă
e firea umană
totuşi!”
După ce s-a afirmat ca unul din cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, iată că Iulian Fruntaşu debutează şi ca prozator, cu un excelent volum de proză scurtă, „Uneori trebuie să fii prost pentru a fi deștept” (Ed. Arc, Chişinău, 2022). O carte 18+ de-adevăratelea, nu doar din cauza limbajului (slobod, fireşte), ci şi a subiectelor, a lipsei totale de limite, a cinismului dus la rang de artă, a ironiei şi a frumuseţii cu care se spun lucruri oribile despre om şi omenire.
În prozele scurte ale lui Iulian Fruntaşu naratori sunt personajele, nu scriitorul Iulian Fruntaşu, fost diplomat, director de orfelinat, manager de programe al Fundaţiei Soros, funcţionar internaţional, profesor, autor şi moderator de emisiuni TV etc. Şi toate personajele lui Fruntaşu se află într-un moment crucial, la limită sau peste limită, în situaţii importante, tensionate, complicate, uneori pe viaţă şi pe moarte, între viaţă şi moarte.
În „Moştenirea”, soţia foarte tînără tocmai lucrează – pe cale orală – la un al treilea infarct al soţului ei, şi fiica acestuia, de vîrsta mamei ei, va fi furioasă că va trebui să împartă cu ea moştenirea. Naratorul povestirii „Cîntecul cocoşului din Drenica” e Zoran Misici, lunetist de elită, locotenent în armata sîrbă, în timpul războiului. Acţiunea are loc în Sarajevo, oraşul său natal. Îşi aminteşte de prima şi unica sa iubire, Emina, musulmană. N-a mai văzut-o de cînd a început războiul, iar cînd a sunat-o i-a răspuns la telefon mama ei, care nu i-a dat nici o şansă, spunîndu-i că nu se mai pot vedea, c-a curs prea mult sînge. Acum Zoran e în cimitirul evreiesc din vîrful oraşului, unde au făcut dragoste prima dată, se uită prin lunetă în curtea iubitei lui, îl vede pe colegul lor de clasă, un musulman care o tot curta în timpul şcolii, o vede şi pe mama ei, o vede şi pe ea, o admiră… „cu degetul pe trăgaci”…
Scriitorul nu trage concluzii şi nu judecă, doar intră în pielea personajelor şi le (tran)scrie gîndurile, le urmăreşte acţiunile, întîmplările, trăirile, vieţile. Asta fără a-i da cititorului şi finalurile, lasă poveştile în suspans, iar sfîrşiturile sunt deschise, cititorul îşi poate alege unul din finalurile sugerate sau posibile.
Prozele lui Iulian Fruntaşu sunt perfect ecranizabile, multe dintre ele ar putea fi transformate uşor în scenarii de film sau de scurtmetraje, iar unele, cum e şi „Georgia on my mind”, ar putea fi transformate-n romane. Texte foarte faine despre ratarea umană, despre ratare ca ţară, despre ratare în viaţă – social, profesional şi familial, despre memorie, sentimente, stări şi trăiri contradictorii, despre omul ca o bombă emoţională şi despre vremurile „idioate” pe care le trăim („Dacă diavolul ar exista cu adevărat, atunci mirosul anunţîndu-i prezenţa ar fi cel de la fumul incendiilor, al prafului de puşcă, al disperării şi al acceptării bovine a morţii, toate tratate cu umezeala lunii februarie, ce nu mai poate ţine în braţele sale slabe dezintegrarea cadavrelor pe străzile pustii”).
Iulian Fruntaşu scrie proză cum scrie poezie – necenzurat, super calculat, proze-stări, foarte intense, „cu degetul pe trăgaci”. „Uneori trebuie să fii prost pentru a fi deștept” e o carte exact pe gustul meu, pe care o recomand cu încredere. Lectură plăcută şi utilă!
Iulian Fruntaşu, „Uneori trebuie să fii prost pentru a fi deștept”, Ed. Arc, Chişinău, 2022
