Unde se termină datoria maternă și când începe nebunia?

De câte mame obsedate de propriul copil ai nevoie ca să te asiguri că dai naștere unei generații noi de tineri neajutorați? Unde se termină datoria maternă și când începe nebunia?

Fiecare mamă are stilul propriu de a-și crește și educa copilul, asta e clar. Uneori, acest stil se formează în urma unor experiențe personale anterioare sau, în stadiul incipient, pornind de la recomandările venite din partea familiei ori a grupului suport care îi monitorizează noii mămici pașii. Alteori, mamele aventuroase, încăpățânate sau sătule de sfaturile nesolicitate, decid să abordeze situația după cum le dictează instinctul. Nimic rău până aici. Nu asta e speța despre care povestim astăzi, ci despre femeia prinsă periculos între rolul de mamă și cel de soție, unde balanța înclină destul de mult înspre o maternitate care o acaparează complet, până la sufocare.

Vorbim despre femeia care uită să facă altceva în afară de a sta geană pe propriul copil, asigurându-se că micuțul este conștient de prezența sa 24/24 – un lucru demn de apreciat în primele luni de viață, când acesta are nevoie să se simtă protejat, iubit și alintat, dar ce te faci cu mama care abandonează treptat alegerea de a fi soție și datoria morală de a-și conserva propriul sine de dinainte de a procrea?

Am întâlnit în repetate rânduri situația în care copilul este privit ca o extensie a mamei, o crenguță fragilă desprinsă din trunchiul principal, de la care se așteaptă să ducă mai departe speranțele neîmplinite ale celei care i-a dat viață. Copilul ca realizare supremă, la care femeia se poate raporta oricând pentru a-și justifica eșecurile pe planurile auxiliare sau de a pregăti terenul pentru victimizările de mai târziu.

O știți? Mama care nu poate ieși la o cafea cu prietenele fără a povesti despre banalitățile pe care cel mic le spune sau le face în fiecare zi și cea care găsește o cale de a strecura în conversație trei expresii rostite cu voce alintată și două filmulețe în care progenitura izbește creativ cuburile de lemn ori recită apăsat melc, melc, codobelc. Cea care nu își poate imagina un weekend departe de copil și pentru care timpul petrecut cu partenerul este datorie de serviciu. Favoare personală. Sacrificiu.

Un copil nu ar trebui să dețină puterea de a da peste cap complet viața unei femei, căci dacă i se oferă ocazia, poate transforma o femeie, care înainte avea preocupări, pasiuni, hobby-uri și vicii, într-o ființă frustrată, care se va renega complet din teama de a nu da un exemplu negativ. Exemplu pe care copilul îl va prelua oricum din anturajul său, sătul de atâta perfecțiune și control. 

Obsesia naște obsesie și copilul va acapara toată atenția mamei sale, îndepărtând-o de propriul soț care, în timp, va deveni un personaj util doar dacă își joacă cu succes rolul de tată, dar nu oricum, ci urmând strict recomandările celei care le știe pe toate când vine vorba de nevoile copilului-lipitoare. 

Relația toxică care ia amploare devine atât de dificil de remediat și adus în limite normale, încât nici mama, nici copilul nu mai sunt în stare să se privească dincolo de rolurile atribuite. Femeia devine doar mamă, iar copilul își acceptă limitările, insuflându-și ideea că singur nu se poate descurca, pentru a hrăni astfel, inconștient, nevoia celei care s-ar prăbuși dacă ar fi obligată să se reinventeze.  

Copiii cresc și pleacă de acasă, e firesc și face parte din procesul de maturizare. Un aspect pe care am putea să îl luăm în considerare pentru a ne motiva să consolidăm relația de cuplu este conștientizarea faptului că aceasta datează de dinaintea apariției copilului și este posibil ca cel pe care îl renegăm în prezent să fie singurul care să ne stea alături la bătrânețe.

Copilul sufocat cu o iubire menită să compenseze și pentru neajunsurile partenerului (declarat tacit insuficient), se detașează emoțional de cea care i-a dat viață și față de care va resimți în secret sentimente confuze de milă și dezgust. Ajunși adulți, la rândul lor, o parte dintre ei își țin în frâu pornirea de a se elibera de toxicitatea relației cu o mamă sufocantă, sperând că lucrurile se vor rezolva de la sine, iar ceilalți, scârbiți de această povară, aleg să taie răul de la rădăcină, limitând pe cât posibil interacțiunea cu cea care nu va înțelege de unde i se trage nenorocirea. 

Sunt mamă și femeie, dar refuz să îmi consider copilul ca fiind cea mai mare realizare personală ori să îl privesc ca pe un mini-adult ce trebuie șlefuit după bunul meu plac. Prefer o relație deschisă, unde afecțiunea se poate intersecta uneori cu frustrarea, pe un teren sigur din punct de vedere emoțional și unde ne putem permite să ne dezvoltăm constant fără a ne sufoca reciproc până la dispariție, căci vreau să mă bucur de ființa căreia i-am dat viață și când nu voi mai avea puterea să trezesc în ea decât amintiri plăpânde.