„Cît de ciudat ne amestecă providența,
nouă, muritorilor,
bucuria și suferința într-un singur pahar!”
„Trebuie deci să plec, căci, de cînd știu cine nu sînt,
îmi mai rămîne de făcut doar una:
călătoria în căutarea mea, descoperirea a cine sînt”.
Mi-am cumpărat „Alesul” de Thomas Mann (Humanitas Fiction) după ce am citit eseul despre roman din „Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor” de Ioana Pârvulescu, care scrie și prefața cărții, dar și îngrijește ediția, revizuind și traducerea făcută de Corneliu Papadopol. Traducere care e o încercare pentru orice traducător, „Alesul” fiind cel mai bun roman al lui Thomas Mann din punct de vedere stilistic (Ioana Pârvulescu: „Este o delectare să-l citeşti, dar o probă să-l traduci”). Asta pentru că, așa cum o va spune chiar naratorul, aici limba germană e combinată cu latina și cu franceza medievală, engleza și, pe alocuri, cu o limbă nouă, inventată de Thomas Mann.
Am ales să citesc „Alesul” de Thomas Mann la München, acolo unde autorul lui a copilărit, a învățat/studiat/scris și a trăit pînă a fost nevoit, din cauza naziștilor, să emigreze (dar despre biografia scriitorului premiat cu Nobel pentru Literatură a scris un roman superb Colm Tóibín, „Magicianul”, pe care vi-l recomand din suflet). „Alesul” a fost scris în doi ani și jumătate și a fost publicat în 1951, la 76 de ani, fiind una din ultimele cărți ale scriitorului german.
Thomas Mann își începe cartea cu sunetul zgomotos și îndelung făcut de toate clopotele din Roma, trase în același timp, dar nu de clopotari, și ei ieșiți în stradă, ca toată lumea, de la bătaia atît de îndelungată a clopotelor („Dangăt de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste-oraşul tot, în văzduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscilează şi se clatină-n zbor, unduiesc şi se leagănă înălţîndu-se-n grinzi, în lăcaşurile lor, pe sute de voci, într-o babilonie deplină. Greu şi-avîntat, tunător şi cîntat – n-au măsură, nici acord, glăsuiesc deodată toate şi se amestecă-n vorbă, din vorbă întrerupîndu-se singure: limbile bat bubuind şi nu dau timp metalului în vibraţie să se potolească, ci bubuie pendulînd la marginea cealaltă, izbesc din nou în propriul bubuit”). Clopotnițele sînt goale, funiile atîrnă și, totuși, clopotele bat. Clopotele sînt trase de spiritul povestirii, ne spune naratorul, spirit care e pretutindeni în același timp. Dangătele clopotelor ne atenționează că urmează să ni se spună ceva important. Și aici scriitorul întruchipează acest spirit al povestirii, care urmează să ne spună „o poveste ce dă pe-afară de orori trupeşti şi oferă o dovadă înfricoşătoare despre tot ce este în stare să facă trupul, fără şovăială sau refuz (…), această poveste întru desfătare și neasemuită întărire sufletească”, e călugărul Clemens irlandezul, care e gata să istorisească „o poveste groaznică şi totodată înălţătoare. Dar este cu totul incert în ce limbă scriu, dacă în latină, franceză, germană sau anglo-saxonă şi de altfel este totuna, căci dacă scriu de pildă în tedescă, cum grăiesc alemanii ce sălăşluiesc în Helvetia, mîine apare pe hîrtie în brită şi deci am scris o carte bretonă. Nu susţin nicidecum că aş stăpîni toate limbile acestea, însă ele curg una-ntr-alta în scrisul meu şi devin un singur tot, şi anume Limba. Căci aşa stau lucrurile cu spiritul povestirii, care este un spirit independent pînă la abstracţie, al cărui instrument este Limba ca atare şi în sine, Limba însăşi, ce se impune în mod absolut şi nu prea întreabă de dialecte şi de divinităţi lingvistice provinciale. Ar fi şi politeism, şi păgînism. Dumnezeu este spirit, iar peste limbi este Limba”. Așadar, a fost ales naratorul care să ne spună această poveste care se anunță a fi plină de păcatele trupului – un călugăr. Și scriitorul, și naratorul știu povestea dinainte, fiindcă Thomas Mann scrie romanul „Alesul” după epopeea în versuri „Gregorius” a poetului medieval german Hartmann von Aue, care a preluat la rîndul său povestea despre păcătosul bun din franceză (Vie de Saint – „Grégoire”).
Povestea lui Clemens începe cu un duce, Grimald, care o duce foarte bine alături de soția sa, Baduhenna. Erau admirați peste tot în creștinătate și binecuvîntați cu toate bunurile pămîntești, ca-n basme, zîmbește șiret călugărul, apoi continuă pe același ton, spunînd că un singur lucru le mai lipsea să devină pe deplin fericiți – copiii. După îndelungi rugăciuni, li se nasc doi gemeni, o fetiță și un băiat, Sybilla și Wiligis (amîndurora li se mai spune și Joydelacurt – bucuria curții), doar că chiar la naștere le moare mama, Baduhenna. Astfel, Grimald devine tată, dar și văduv, căci atît de ciudat amestecă providența „bucuria și suferința într-un singur pahar”, conchide călugărul povestitor. Nou-născuții, „dulcele vlăstare ale morții”, sînt foarte drăgălași, „gata mereu să zîmbească îngereşte, de-ţi topeau inima, nu numai către ceilalţi, ci şi atunci cînd se vedeau pe masa de înfăşat şi îşi întindeau palmele unul către celălalt şi rosteau: Da, da! Du, du!” La 7 ani s-au molipsit de vărsat de vînt, s-au scărpinat și au rămas fiecare cu cîte un semn în frunte, în formă de seceră. Erau de nedespărțit („Ei însă se ţineau de mînă pas cu pas, chiar la opt şi la zece ani, şi erau ca o pereche de papagali pitici, inseparabili, zi şi noapte împreună, căci împărţeau dormitorul de sus”), au crescut împreună și la un moment dat, pe la 11 ani, s-au trezit că nu mai erau copii, deși ei și-ar fi dorit („aşa că dimineaţa, cînd Wiligis, plin de neastîmpăr după somn, gol ca un zeu păgîn, cu semnul-seceră în părul ciufulit de pe frunte, ţopăia în jurul ciubărului de îmbăiere din faţa patului, în care înotau petale de trandafiri, ceea ce-l deosebea de soră-sa, partea lui bărbătească, arăta prea mare şi maturizată faţă de trupul subţire, de culoarea fildeşului”). La 16 ani Wiligis, care spune că are ochi doar pentru sora sa geamănă, Sybilla, deveni cavaler, iar Sybilla e cerută tot mai des în căsătorie de fiii regilor din împrejurimi, toți refuzați categoric de Grimald, tatăl duce care se îmbolnăvi pe neprins de veste, adună neamurile și conducerea țării și-i sfătui ce să facă după ce moare. Îi lăsă moștenire lui Wiligis țara și-i ordonă să aibă grijă de soră-sa, pe care s-o mărite și să se însoare și el, ca să-și facă moștenitor, căruia să-i lase țara. În ziua cînd muri tatăl, cei doi frați gemeni se împreunară „precum bărbatul cu femeia”, dar nu înainte ca Wiligis să ucidă cîinele lor drag, care dormea tot timpul cu ei, iar acum începuse să urle („chiar în aceeaşi noapte fratele se-mpreună cu sora, precum bărbatul cu femeia, iar iatacul lor de sus, din donjonul în jurul căruia se roteau cucuvele, a fost atît de plin de dezmierdări şi pîngărire, mînie, sînge şi mîrşăvie, că mi se rupe inima de milă, ruşine şi necaz, şi abia de le mai pot spune pe toate”).
Dacă multe romane – inclusiv unele celebre – conțin nenumărate „burți”, adică text de umplutură, cititorul și-ar fi dorit adesea ca-n „Alesul” scriitorul să mai zăbovească asupra subiectului, temei, momentului. De vină e, firește, naratorul, căci călugărul nu poate să descrie iubirea carnală bolnavă între cei doi frați gemeni și în cîteva fraze li se naște copilul, tatăl se duce să-și ispășească păcatul, iar mama e nevoită să-i permită cavalerului Eisengrein să-l pună pe nou născut într-un butoiaș și să-l lase în mîinile Domnului, adică să plutească pe mare, într-o barcă (au mai pus în butoi o pînză scumpă, cu care l-au înfășurat, două pîini pline de diamante și o tăbliță pe care proaspăta mămică a descris situația copilului). Tot pe scurt ni se povestește cum copilul a trecut prin Canalul Mînecii și a fost salvat de doi pescari, care l-au adus pe insula Saint Dustan, unde abatele mănăstirii, preacinstitul Gregorius, îl botează, îi dă numele lui și-l învață carte, la mănăstire, de la 6 ani, pînă atunci trăind în familia unuia dintre pescari, care avea un copil de vîrsta lui Gregorius. La 15-16 ani deveni un jurist cum nu mai găsești, dar află cine nu este, așa că hotărî să plece în lume, să afle cine e și, mai ales, să-și găsească părinții și să-i ierte. Abatele Gregorius îi spune ce știe despre el și îi înmînă tăblița din care băiatul află că-i născut din unchi și mătușă, mătasea scumpă și 150 de galbeni, făcuți din cei 17 ai săi. Naratorul spune că ne povestește pentru că oricum cunoaștem povestea – și așa fac și eu, vă povestesc și mai pe scurt povestea deja cunoscută, splendoarea cărții fiind dată în primul rînd de felul în care e povestită, stilul în care e scrisă, îndemînarea, măiestria, umorul, ritmul, frumusețea limbajului, libertatea de exprimare și de redare a multiplelor teme și subiecte.
Pețitorii veneau cu roiurile peste Sybilla, care-i refuza pe toți, pentru ea nimeni neputîndu-se compara cu fratele ei geamăn. Iar unul dintre refuzați începu un război lung și chinuitor, care a fost numit Războiul din Amor, încercînd s-o cucerească cu armele, dacă altfel nu se poate. În regatul Sybillei ajunge tînărul Gregorius, care, aflînd povestea, se pune la dispoziția reginei, îl învinge pe cel care-i terorizează regatul, îl ia prizonier și se însoară cu regina Sybilla, adică exact cu mamă-sa, fără să știe, cu care are două fete. Toate astea povestite-n cîteva fraze de naratorul călugăr, care cere socoteală naturii cum de a putut îngădui să se întîmple așa ceva: „Aş vrea să-i cer socoteală naturii, întrebînd-o cum a fost în stare şi s-a-nduplecat să ducă la capăt lucrurile, cum a făcut şi-a dres în cazul ăsta întocmai ca de-obicei, de-a lăsat un tînăr onorabil să se bucure ca un nebun de sînii ce l-au alăptat şi i-a dat puteri depline să viziteze din nou pîntecele ce l-a născut?” Și mai exact ne explică situația asta neverosimilă Ioana Pârvulescu: „Povestea ei sperie gîndul şi refuză formularea: a născut fiu care e şi nepotul ei de frate geamăn, iar acum, cînd se roagă, se pregăteşte să fie soţia băiatului ei, Gregorius, deşi, ca-n povestea lui Oedip, n-o ştie. Faptul se împlineşte, căsnicia durează trei ani dulci şi două fete se nasc din ea: mama e aşadar şi bunica copiilor ei, iar tatăl e atît fiul mamei, cît şi fratele fiicelor lui, care o au pe mamă şi drept strămătuşă”. Cînd află prin ce trece, Gregorius îl ceartă pe Dumnezeu, spunînd că l-a rugat să-și vadă mama, nu să-și urmeze tatăl în pat. O sfătuiește pe Sybilla să renunțe la tron și să se căiască de-adevăratelea, slujindu-i pe bolnavii incurabili, iar el ajunge pe-o piatră din mare, unde se pocăiește tot atîția ani cîți a trăit pe insulă – 17, rezistînd doar datorită unui izvor hrănitor. Apoi e adus la Roma, unde devine „foarte marele papă”, iar cînd împlini 60 de ani, după ce-a băut din plin din apa umilinței, Sybilla cere audiență, pentru spovedanie, la papa cel prea-vestit pentru faptele sale extraordinare. Îl recunoscu din prima, dar își jucă rolul pînă la capăt, oferindu-i astfel un divertisment lui Dumnezeu. Căci și Sybilla are foarte dezvoltat simțul umorului, nu doar naratorul („Şi de sub hîrtiile de pe masă scoase la iveală un lucru, pe care i-l întinse: din fildeş, înrămată şi întocmită în chip de scrisoare, tăbliţa. Ea o ţinu în mîinile ei. / – Ce-i cu mine? spuse ea. Lucrul ăsta e cel despre care v-am spus şi pe care l-am pus ca zestre copilului, în butoiaş, acum şaptesprezece, plus şaptesprezece ani şi încă trei şi cinci. Doamne, Dumnezeul meu, o ţin din nou în mînă – pentru a treia oară. Cînd am scris-o despre situaţia copilului, am ţinut-o, şi din nou, în ceasul îngrozitor cînd, îndemnată de servitoarea cea rea, am luat-o din ascunziş, în camera soţului meu. Cît s-a căznit sufletul meu păcătos să ghicească cum de ajunsese lucrul ăsta la el! Copilul şi soţul – sufletul voia să-i aibă foarte depărtaţi, iar nu să le priceapă identitatea. Soţului, aşa a voit multă vreme să creadă, i-ar fi dat copilul tăbliţa asta. Vouă v-a dat-o soţul meu, Domnule, preaiubite Papă? / – Este a mea dintotdeauna. Cu ea am ajuns mai întîi pe o insulă a mării, apoi în ţara părinţilor voştri şi ai mei. O nouă temă, credincioasa mea dragă, am să-i dau sufletului tău, dar una plină de-ndurare: să înţelegi tripla unitate a copilului, soţului şi Papei. / – Simt că ameţesc. / – Înţelegeţi-o, Sibylla. Noi sîntem fiul vostru. Ea se-aplecă surîzînd spre perna pe care-şi ţinea mîinile, în timp ce lacrimile-i alergau peste obrajii subţiaţi de vîrstă şi penitenţă. Vorbi printre zîmbete şi lacrimi: / – O ştiu de mult. / – Cum? spuse el. M-aţi recunoscut, sub boneta papală, după atîţia ani? / – Preasfinte, de la prima privire. Vă recunosc întotdeauna. / – Şi voi, femeie uşuratică, v-aţi jucat doar cu noi? / – Dacă Voi aţi vrut să vă jucaţi cu mine… / – Ne- am gîndit să-i oferim astfel lui Dumnezeu un divertisment. / – La asta v-am dat cu plăcere o mînă de ajutor. Şi totuşi, n-a fost joc. Căci chiar dacă cei trei sînt unul, totuşi Papa este departe de copil şi soţ. Alesului Domnului m-am spovedit din tot sufletul. / – Mamă! strigă el. / – Tată! strigă ea. Tată al copiilor mei, copil iubit pe veci! Şi se îmbrăţişară şi plînseră-mpreună. / – Grigors, bietul de tine! spuse ea, în timp ce-i lipea capul de-al ei. Cît de necruţător trebuie că ai ispăşit, dacă Dumnezeu te-a înălţat aşa, peste noi, toţi păcătoşii”)…
„Alesul” de Thomas Mann e unul din cele mai bune și mai puternice romane scrise vreodată, poemul-roman al scriitorului german încununat cu Premiul Nobel pentru Literatură, așa cum „Suflete moarte” e poemul lui Gogol, „Moscova-Petușki” – poemul lui Erofeev, „De ce fierbe copilul în mămăligă” – poemul în proză al Aglajei Veteranyi. O carte cu un subiect incredibil & imposibil, de poveste, scris cu o măiestrie dumnezeiască, într-un stil super-elevat și plăcut, atractiv, un cadou miraculos pentru cititorii împătimiți. Cînd dai de cîte o astfel de bijuterie știi că ai fost răsplătit – regește – pentru zecile/sutele/miile de ore de lectură care poate că nu au fost tocmai plăcute, dar ai sperat că își au și ele un rost, un sens. Lectură plăcută, prieteni!
Thomas Mann, „Alesul”, Humanitas Fiction. Traducere de Corneliu Papadopol. Ediție îngrijită, traducere revizuită și prefață de Ioana Pârvulescu.
Fotografii realizate în Bavaria de Carmina Vakulovski.
