Un copil refugiat ucrainean poate deveni un viitor Putin?

La data când scriu acest articol —9 martie 2022 —, peste 2.1 milioane de oameni au fugit din Ucraina, potrivit Agenției pentru Refugiați a Națiunilor Unite, marea majoritate dintre ei femei și copii.

Este necesar să facem distincția clară dintre un refugiat și un imigrant. Dacă în cazul celui din urmă avem o impunere a voinței și a dorinței de a-și părăsi țara, în primul caz avem de-a face cu persoane care pleacă din țara lor nu pentru că-și doresc, ci pentru că este singura posibilitate de a scăpa de asuprire, teroare, război, pentru că este privită ca singura posibilitate de a scăpa cu viață. Un instinct de supraviețuire dus la extrem. 

Ajunși în țările gazdă, refugiații pot deveni dependenți de sprijinul exclusiv al acestora și se pot transforma într-o categorie socială defavorizată, cu toate consecințele psihosociale care decurg de aici. Îmi vine în minte o întrebare legitimă, dar controversată: copiii refugiați, care sunt evident victime, pot deveni, la rândul lor, agresori? Psihologia traumei spune un „Da” fără tăgadă, însă acesta nu este un fatalism. Majoritatea copiilor care au trecut prin diverse traume nu ajung să devină agresori. Ceea ce psihologia nu a spus încă, posibil să nu poată niciodată spune, este până unde se poate ajunge cu adevărat ca o consecință a traumei. Există riscul ca acești copii să fie terenul fertil pentru o propagandă naționalistă, există riscul să devină oameni politici care nu vor respecta drepturile de bază ale celorlalți?

Cei mai vulnerabili, numiți mereu, într-un limbaj crud: „victime colaterale” sunt copiii și de sănătatea lor mentală depinde viitorul status mental al societății. Exacerbând, un copil refugiat ucrainean poate deveni un viitor Putin? Nu putem evita nici întrebarea: un fost copil evreu deportat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial a devenit vreodată un Hitler? Fac comparația cu Holocastul deoarece există numeroase studii pe tema aceasta. La fel, după războaiele din Golf, fostele țări iugoslave și Siria care au generat refugiați în toată lumea. Dacă supraviețuitorilor, pentru că acesta este termenul mai corect care să arate gravitatea Holocaustului, li s-au oferit, în principal, compensații financiare, refugiații din Golf, Siria au primit și asistență psihologică. 

„În mod spontan, după o traumă, copiii tind adesea spre jocul repetitiv posttraumatic, adică ei repetă mereu în joc o traumă, ca încercare – în terminologia piagetiană – de a acomoda totuși în doze mici, ceea ce l-a copleșit, respectiv de a-l asimila și astfel de a-și putea continua liniile de dezvoltare” (Riedesser, Fischer).

Profesorul Sartorius de la Universitatea din Geneva a stabilit patru principii de bază în recuperarea unei persoane refugiate: primul este recunoașterea de către ceilalți a faptului că refugiatul trăiește adevărate traume și suferințe. Al doilea principiu este oferirea tratamentului medical și a suportului psihologic. Al treilea este oferirea unei despăgubiri și al patrulea îl reprezintă deschiderea spre viitor. Nimeni nu poate rămâne captiv în traumele trecutului cu toate reziduurile posttraumatice care-l vor însoți pe refugiat toată viața.

Refugiații experimentează teroarea, războiul, dezrădăcinarea sau moartea unor persoane apropiate. Printr-o intervenție timpurie există șansa reală a diminuării consecințelor traumelor care să afecteze mediul în care aceștia vor crește și vor trăi, (iar unii dintre refugiați se stabilesc definitiv în țările gazdă) precum și limitarea lor în propria viață.

Dincolo de duritatea exprimării mele, dar și a realității existenței unui război la câteva ore de granița României, am convingerea că refugiații au nevoie de sprijin psihologic. Evident, primordiale sunt asigurarea nevoilor de bază, de locuință și de securitate fizică. Însă țările gazdă, după ce asigură siguranța fizică, sunt nevoite să se preocupe de siguranța emoțională a acestora prin oferirea de asistență psihologică imediată. Mobilizarea românilor în a oferi sprijin umanitar este lăudabilă, la fel și a diverselor comunități ale psihologilor care și-au pus la dispoziție competențele și cunoștințele pentru a face cât mai suportabilă această etapă din viața refugiaților.

Avem de-a face cu o manifestare importantă a compasiunii și a umanității, mă feresc să spun empatie pentru că este aproape imposibil, imaginativ și proiectiv, să ne așezăm în locul lor și să trăim sufletește multiplele traume pe care acestea le resimt. După adăpost, hrană, îngrijiri medicale, aceștia au nevoie să primească și să simtă cu adevărat puțină bunătate și umanitate. 

Photo by Matti from Pexels

mm
Catalin Stanciu
Cătălin Stanciu e psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară etc. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.

Ultimele articole

Related articles

1 comentariu

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici