Romanul Viața mea în 1984 nu vine cu nimic artificios, iar impresia de autenticitate este deplină. Totul curge fără ruperi de ritm, avem deopotrivă dezamăgire şi detaşare, iar personajul principal pare caracterizat eminamente de o doză de naivitate, ceea ce intensifică mai ales experiențele nefericite. Ca și în Kaulas, personajul principal al romanului anterior, care apare și aici, romanul explorează o parte din anii de tinerețe, în cazul lui Kaulas până la armată, în cazul lui Adrian și puțin după. Situațiile umane sunt mereu relații în care unii devin dependenți de alții, și fie că vorbim despre partea de început a vieții, când trăim în casa părinților, fie mai târziu, când ne indragostim sau ne facem prieteni sperăm veritabili. Cu pasiuni nemărturisite și cu descoperiri minunate – Cassius Clay (Muhammad Ali), Robert Plant, Led Zeppelin, lecturi – Ernesto Sabato etc., volumul lui Gelu Diaconu este și un roman despre devenire și maturizare, cu toate neplăcerile și bucuriile pe care le poate aduce, dar și romanul primelor iubiri, Corina și Alexia, între care protagonistul pendulează permanent, al camadaredriilor care supraviețuiesc lunilor de stagiu militar, Horia K, dar și al celor din proximitate, Călin.
Acela a fost însă un an plin pentru sportivii care au strălucit la Olimpiada de la Los Angeles, unde au reuşit să se claseze pe locul doi la numărul de medalii. 1984 aduce vestea că s-au încheiat lucrările la canalul Dunăre – Marea Neagră, începute în 1973, denumit mai târziu uzină de exterminare, pentru că 100.000 de oameni, în mare majoritate deţinuţi politici, au fost concentraţi pe cel mai mare şantier comunist. Condiţiile inumane şi regimul de teroare au dus la moartea a aproape o mie de oameni, unii fiind îngropaţi în gropi comune. În acelaşi an, Ceauşescu decide să reducă la jumătate raţia la alimente impusă cu un an înainte, fiind a patra măsură de tăiere a raţiei de mâncare. De acum, românii aveau dreptul anual la 39 de kilograme de carne, 78 de litri de lapte şi 166 de kilograme de legume. Uleiul şi zahărul se dădeau o dată pe lună, raţia fiind de un kilogram. În acelaşi timp, tot în America, Apple MacIntosh scoate la vânzare primul calculator personal la preţul de 2.500 de dolari. Este și anul primei calificări a Naționalei de Fotbal la Campionatul European.
Asemeni lui Winston Smith, eroul lui George Orwell, și Adrian, eroul lui Gelu Diaconu trăiește o existență monotonă și lipsită de bucurie, cel puțin până la un punct. Finalul nu este deloc la fel, însă nu am să dau detalii. Presiunea mai mare vine întâi din familie, când încearcă scape, copiii mulți, neajunsuri, însă armata duce totul la un alt nivel. În România comunistă, serviciul militar era obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex, îndeplinindu-se în diferite forme. Pentru tinerii care făcuseră primele 4 clase de liceu și nu reușiseră la examenul de intrare la o facultate, era obligatoriu un stagiu militar de câțiva ani. Pentru această grupă de tineri minimum începea cu 2 ani și câteva luni, până la peste 3 ani. Mulți sosiți abia dacă știau să citească și era nevoie de multă presiune pentru a menține disciplina și pentru a scoate ceva din materialul uman oferit de partid. Sistemul de instrucție a fost conceput întotdeauna pentru zdrobirea personalității individului și pentru integrarea perfectă în comunitatea militară, un fel de mașină care să execute ordine și cu prețul vieții, acesta din urmă fiind derizoriu în comunism. Mulți n-au mai suportat torturile fizice și psihice la care erau supuși de camarazi și de superiori, fie au dezertat, fie s-au sinucis.
Un raport nuanțat despre comunismul din România acelor ani, cu toate clișeele și neajunsurile sale. Deși nu mizează mult pe latura socială, ea se simte în subsidiar, găsim aici informații despre locurile de muncă și cum ajungeai să ai unul, despre trocul pe care erai nevoit să-l faci pentru a subzista, pentru că nu se găseau de nici unele, despre frig și lipsurile de fiecare zi, despre corupție. Despre lipsa libertății. Despre urmele pe care le lasă stagiul militar. Despre automatismele căpătate în această perioadă. Un an și 8 luni în care corpul și-a căutat și s-a alimentat doar din resursele vitale. O perioadă în care nu mai simți nimic în care totul parcă ajunge la tine prin pereți de vată.
Angajarea la tipografie, departe de a oferi o veritabilă soluție, vine cu o sumedenie de alte probleme la care protagonistul nu se aștepta. Zugrăvit în tușe, simple, din nou foarte artificii, de altfel nici nu ar fi fost posibil în acea perioadă, orașul se prefigurează aproape ciclic pe fondul unui anotimp generos. Care parcă agravează atmosfera de nesiguranță și toate problemele pe care le are Adrian. Un sentiment de impostură, un trecut care se dizolvă în permanență șii un prezent pe care aproape nu reușește să-l guste suficient. De care nu reușește să se bucure. Dorința de a scrie, care se configurează pe măsură ce avansăm din ce în ce mai bine prinde contur în ultima instanță. Încă un element pe care îl au în comun scriitorul real și personajul ficțional al lui Gelu Diaconu.
Un roman cu puțin dialog, reflexiv, cu o cronologie neliniară, minuțios în descrieri și în relatarea sentimentelor pe care le trăiește personajul principal. O lume populată cu personaje bine conturate, asupra cărora scriitorul nu insistă ca să le sondeze, dar pe care le simțim verosimile și naturale. Oameni și întâmplări mici, consemnate pentru cel care peste timp va avea curiozitatea de a se uita în urmă și a vedea cum s-a trăit și cum s-au simțit acei ani din perspectiva unui tânăr abia ieșit de pe băncile școlii. Sunt și ecouri biografice, dar și multe povești care li s-au întâmplat altora, multora dintre noi, dintr-o vreme în care ritmul vieții era diferit și în care grija pentru ceea ce spuneai și făceai domina orice acțiune și pe care vi-l recomand cu mare plăcere.
Viața mea în 1984, Gelu Diaconu, Editura Litera, 2024
Imagini de Carmen Florea.
