Dependența nu se sfârșește decât atunci când pot vedea vacuitatea (într-un sens budist) acelui comportament: nu e bun, nu e rău și cu siguranță nu e incitant, ci doar un „lucru” exterior, pe care l-am folosit într-un mod lipsit de inteligență pentru a estompa partea de suferință a vieții. Spun „lipsit de inteligență” pentru că nicio dependență din istoria omenirii nu a alinat mai multă suferință decât a ajuns să provoace. (Daniel Maté)
Era o dimineață de vineri, ultima vineri pe care avea să o mai trăiască, dar eu nu știam. Fusese diagnosticat cu cancer în urmă cu două săptămâni, iar vestea picase peste noi cum pică astfel de vești, fără niciun strop de omenie în ea. Trebuia să mă trezesc să plec la serviciu, dar cumva, nu mai țin minte exact cum, am rămas acasă. Cred că mama deja se ocupa de treburile acelea despre care nu se vorbește în astfel de circumstanțe și decisesem să rămân să am grijă de el. Ce îmi aduc aminte cu exactitate din acea zi sunt trei lucruri: un sunet, acela al ușii sobei de la bucătărie, unde obișnuia să stea să fumeze, un miros, al fumului de țigară și o furie inimaginabilă, a mea. Tata era foarte bolnav, aproape că nu mai mânca nimic și nu mai putea merge fără ajutor, dar fuma lângă sobă. L-am întrebat de ce o face, dar a tăcut. După o pauză lungă și o tăcere din care aș fi vrut să dispar, am înțeles. Am înțeles că avea nevoie de țigara aceea. Ceva din confortul nicotinei – fie dependența de substanță, fie de actul de a fuma, fie ambele – îl ajuta să pună durerea într-un colț, să mențină o relație – chiar și una iluzorie! – cu sine însuși, să se mai agațe un pic de viață printr-un ritual prea bine cunoscut și reconfortant. Nu a putut să o fumeze pe toată. L-am ajutat să meargă înapoi în pat și știu că aceea a fost ultima lui țigară. După ce a murit, am păstrat pachetul câțiva ani.
Abia de curând, după o sesiune de psihodramă destinată explorării tematicii dependenței, am început să înțeleg de ce tatăl meu fuma, de ce bea aproape în fiecare zi, de ce în multe privințe îi urmez orbește anumite comportamente.

Fantomele înfometate și întunecate
La terapie am atins subiectul dependenței precum atingi apa din ocean cu vârful unui deget, dar am vrut să îl înțeleg, cel puțin rațional dacă emoțional încă e greu. Și cel mai mult m-a ajutat cartea lui Gabor Maté, „Pe tărâmul fantomelor înfometate – prizonieri în lumea dependenței”, pe care ori de câte ori o recomand, fac câte-un act ratat și spun fantome întunecate în loc de înfometate. Pentru că știu cât de întunecate sunt spiritele flămânde care ne fură pe noi nouă. Dar și cât de important e pentru propria creștere să le vedem, să înțelegem ce vor de la noi, de ce au apărut și cel mai important, ce durere reprezintă ele acum în viața noastră.
După ce am aflat ce este dependența, am știut că manifest cel puțin trei-patru comportamente dependente în propria viață. Înainte, când auzeam vorbindu-se despre adicție, gândul îmi zbura la ace, vene, heroină sau la alcoolici pierduți în tremurul corpului dimineața la ora șapte, căutându-și doza. Dar se pare că lucrurile sunt mai complexe de atât.
În primul rând, dependența este un comportament repetat. El poate sau nu să aibă legătură cu consumul de substanțe. Există dependențe de cumpărături, de jocuri de noroc, de sex, internet, muncă, chiar și de comportamente acceptate din punct de vedere social. Vreau atât de mult să mă simt acceptat, integrat în societate, încât voi face orice, indiferent de efectele negative care – de obicei inconștient – se vor manifesta în viața mea. Dependența de cărți, ca modalitate acceptată social, ba chiar nobilă, de a fugi în alte lumi. Dependența de relații toxice, pentru că doar astfel de relații am avut ca model în anii de creștere și formare. Dependența de curățenie, acolo pot simți că sunt capabil să controlez orice. Sunt o mulțime de dependențe care nu implică abuz de substanțe în viețile noastre, iar pentru a le identifica e necesar, de obicei, un proces psihologic susținut sau o sinceritate autentică în raport cu propria persoană.
Ca să vorbim despre dependență, dincolo de repetiție și existența unui stimul, fie el o substanță sau nu, comportamentul trebuie să fie compulsiv, în ciuda impactului negativ pe care îl are asupra vieții persoanei dependente și asupra celor din jur. Astfel, cele patru condiții care stau la baza oricărei adicții sunt:
1. Angajare compulsivă în comportament;
2. Control deficitar asupra comportamentului;
3. Persistență sau recidivă, în ciuda efectelor dăunătoare evidente;
4. Insatisfacție, iritabilitate și dorința intensă atunci când obiectul – fie drog, activitate sau altceva – nu este disponibil imediat. (Gabor Maté)
Sub straturile groase ale dependenței
În spatele oricărui comportament adictiv stă o durere evidentă sau una ascunsă de care nu suntem conștienți. Durerea e rezultatul unei traume, iar conștientizarea traumei din viețile persoanelor dependente (și nu numai) e cheia către înțelegerea mesajului pe care ea îl are de transmis. Mesajul e profund individual, fiecare are nevoie să îl găsească pe al lui, dar și universal deopotrivă, căci ne cere cel mai simplu și greu lucru de făcut: să ne reconectăm cu acea parte din noi la care am renunțat demult, fără măcar să știm.
Durerea vidului, durerea lipsei de sens, durerea inadecvării personale, durerea de a nu putea sta noi cu noi înșine, durerea lipsei poftei de viață, durerea golului spiritual, durerea izolării și autoizolării, durerea sentimentului ratării, durerea respingerii și autorespingerii, durerea neputinței, durerea rușinii, durerea depresiei, durerea închiderii în fața celor dragi, durerea de a nu-ți găsi niciodată locul – dureri pe ale căror drumuri, dacă pășim, vom ajunge aproape întotdeauna la experiențele copilăriei mici.
Sensul cuvântului traumă a fost prea des direcționat exclusiv către experiențe de genul abuzului sexual sau fizic, alcoolismului părinților, neglijarea fizică sau emoțională a copilului în primii ani etc. Trauma, însă, nu este reprezentată doar de acele experiențe dificile, uneori inumane, care ni s-au întâmplat, ci ceea ce s-a produs în lumea noastră internă ca răspuns la acele experiențe. Ce am făcut noi din noi, cu noi, în urma lor. Și ceea ce facem de obicei, copii fiind, cu resurse limitate de autoreglare emoțională, este să ne deconectăm de propria ființă.
Exemplul care m-a ajutat pe mine să înțeleg această dinamică este cel al copilului rănit de unul dintre părinți (da, chiar și o palmă e suficientă). Copilul are nevoie de părinte pentru a supraviețui, este dependent fizic și emoțional de mamă și tată, de aceea, atunci când este amenințat, certat, lovit, abandonat (lăsat într-un loc fără să i se spună de dinainte, de exemplu), el nu-și va permite să creadă că părinții lui greșesc, pentru că nu are pe ce să se bazeze ca să reziste singur, nu are resurse. Va sacrifica, astfel, contactul cu sine pentru a fi acceptat de părinții lui. Va începe să creadă, la nivel profund, că dacă asta primește, asta merită. Va crește fără sinele autentic, într-o continuă căutare și va fi predispus către comportamente adictive.
Un alt exemplu, poate și mai greu de digerat, este cel al bebelușului mic care este lăsat să plângă de către părinți. Nevoile fundamentale ale copiilor în primii ani de viață sunt de atașament și autenticitate. Bebelușul își poate satisface nevoia primară de atașament doar fizic, de aceea e atât de important să fie atins, ținut. Ca trauma să se întâmple, nu e nevoie decât de părinți care își vor lăsa copilul să plângă fără să-l ia în brațe exact în momentul în care acesta are cea mai mare nevoie de ei, de contactul cu ei. La nivelul creierului, atunci când copilul este lăsat să plângă, endorfinele – acele molecule ale emoției numite și „narcotice naturale”, responsabile de alinarea durerii, de stabilirea atașamentului și a însuși sentimentului de iubire –, nu se vor mai elibera. Iar dacă această situație se repetă iar și iar, creierul copilului va „învăța” să nu mai elibereze endorfine la nivelul la care să se dezvolte sănătos, armonios. La vârsta adultă va fi mai predispus către a stimula producerea de endorfine cu ajutorul narcoticelor artificiale precum morfina sau heroina.
Dependent de părinte, copilul va căuta iar și iar să se reconecteze cu acesta. Dacă nu va reuși, va apela la mecanisme adaptative inadecvate (legănat, supt deget etc.) prin care să se deconecteze de la durere și să se liniștească. Apoi, la vârsta adultă, va fi mult mai susceptibil de a căuta plăcere, alinare în surse externe precum substanțele sau stimulii adictivi.
Mai presus de moralizare
Am întâlnit destule persoane — și am fost una dintre ele — care au condamnat comportamentele adictive. Mila, furia, judecata aspră, proiectarea slăbiciunii asupra altuia, lipsa de înțelegere sunt doar câteva dintre reacțiile des întâlnite ale oamenilor atunci când vorbesc despre un dependent de droguri, un alcoolic sau despre o persoană în cazul căreia este evident că nu mai deține controlul asupra vieții sale. Dar nimeni nu va judeca la fel o persoană bolnavă de astm, de exemplu. Sau de cancer, artrită, pneumonie etc. În cazul acestor afecțiuni se poate identifica foarte ușor organul sau organele bolnave, spre deosebire de dependență, pe care o îmbrăcăm deseori într-un soi de alegere, condiție psihologică, nu fizică.
Problema este că nicio dependență nu este doar psihică, toate au o dimensiune biologică. Iar organul afectat în acest caz este însuși creierul. Deși nu există un centru al dependenței, un circuit clar, sistemele creierului implicate în adicție sunt chiar acele sisteme care reglează, organizează și motivează viața emoțională și comportamentele umane. Afectarea sistemului de atașament/recompensă (eliberarea endorfinelor), despre care am amintit în cazul exemplului cu bebelușul, se traduce prin dificultatea de stabili și menține relații, prin folosirea substanțelor ca lubrifianți sociali. „Legăturile umane creează legături neuronale”, spune psihiatrul Daniel Siegel. Avem nevoie de relații ca să trăim, iar când acestea lipsesc sau nu ne satisfac nevoile, vom căuta ajutor din afară ca să ne apropiem de oameni. Sistemul de stimulare/motivare din creier (eliberarea dopaminei) responsabil de comportamente noi, de explorarea mediului, de căutarea hranei sau a unor parteneri, este și el afectat puternic de adicție. Iar sistemul de autoreglare din cortex ne răspunde foarte clar la întrebarea de ce aleg oamenii să continue să consume droguri: nu aleg. Circuitele neuronale de care persoana are nevoie pentru a alege să NU fie dependentă nu funcționează normal.
Umanul din mine salută umanul din tine
Vindecarea dependențelor este posibilă, chiar dacă este un proces greu, de durată, dureros și el. La baza ei stă supunerea mecanismelor noastre mentale automate față de acele sisteme cerebrale capabile să mențină o percepție conștientă. Conștientizarea activă are puterea de a schimba fiziologia circuitelor neuronale, iar observarea continuă, detașată a gândurilor automate fără a fi absorbiți de ele poate aduce acea libertatea de a alege, atât de necesară schimbării.
Mi-a plăcut mult o idee a lui Gabor Maté care spune că noi, oamenii, folosim forma de salut „Namaste”, care semnifică „Divinul din mine salută divinul din tine”, dar avem dificultăți în a saluta umanul din celălalt. Dependența este un rezultat, iar societatea – care nu e nicidecum o masă abstractă de oameni, ci este chiar lumea în care ne învârtim fiecare dintre noi – are nevoie să-și dezvolte o aptitudine fără de care nu va ajunge prea departe: aceea de a începe să privească spre ce li s-a întâmplat oamenilor, nu spre ce e în neregulă cu ei.