„Am luat o ultimă înghiţitură
din paharul cu aer.”
Ultimul interviu de Eshkol Nevo (Humanitas Fiction, trad.: Marlena Braester) e un foarte ingenios roman despre relaţii, despre prietenie, iubire, familie, părinţi şi copii, despre scris şi literatură, viaţă şi moarte, ficţiune şi realitate şi ce se poate întîmpla cînd cele două se suprapun şi nu mai pot fi deznodate, despre viaţa (interioară şi socială a) unui vestit scriitor israelian, care seamănă cam prea tare cu autorul acestei cărţi multipremiate şi în Israel, şi în străinătate.
Romanul este scris sub forma unui interviu, aşa cum ne promite şi titlul (un interviu de 336 de pagini!). Protagonist e un scriitor de succes care îşi propusese să scrie romanul anului, dar, trezindu-se în cea mai complicată perioadă a vieţii sale, ca să nu se îndepărteze total de scris, răspunde la întrebările cititorilor săi de pe un site („Trebuia să fie un interviu simplu, şi încet-încet – probabil că nu sînt în stare altfel – se transformă în povestire. (…) Mint întotdeauna în astfel de interviuri, știi, dau răspunsuri de scriitor. De data asta, m-am străduit să răspund cu sinceritate, sau măcar am avut intenția de a fi sincer…”).
Scriitorul simte cum relaţia cu soţia sa, Dikla, se răceşte pe zi ce trece, ea, iubirea vieţii lui, continuînd să se îndepărteze de el, care presimte că va fi părăsit sau măcar i se va cere să se despartă temporar, cum li s-a mai întîmplat („Cu cît înaintează povestea, se înmulţesc semnele cele rele. Şi scad cele bune”). Fiica mai mare, Shira, pleacă de acasă, se duce la internat şi refuză să-i mai vorbească (fiind convinsă că s-a folosit de biografia ei ca să-şi scrie o proză). Copilul mai mic, Yanai, minte întruna, minte inexplicabil, minte de îngheaţă apele. Unul din cei doi prieteni ai săi, Hagai Carmeli, pur şi simplu dispare, iar celălalt foarte bun prieten, Ari, e internat în spital, grav bolnav, cu cancer la pancreas. Apoi, protagonistul mai scrie, în secret, discursurile unui politician de cel mai înalt rang, candidat la un mare post în stat, ceea ce nu-i face nici o plăcere, ba din contra. Fireşte că scriitorul nu se simte prea bine, are distimie, „o tulburare acută a stării de spirit, care se caracterizează printr-o senzaţie de permanentă depresie de mică intensitate. Pe scurt: cîndva mă sculam vesel. Astăzi mă scol trist”.
Nici interviul nu înaintează cu prea mare uşurinţă, răspunde „cîte puţin. O întrebare, două. Cel mult trei” şi… nu că n-ar răspunde la întrebări, dar răspunsurile lui sînt compuse din multe amintiri, poveşti şi povestiri din care e recompusă viaţa sa (din copilărie pînă acum), majoritatea pe două planuri, primul – din trecut şi al doilea – live, din prezent. Şi orice ar fi întrebat, de oriunde ar începe răspunsul, naraţiunea va curge şi spre Dikla („nu regret nici o zi din miile de zile în care am fost împreună. A meritat. Noi am meritat. Şi chiar dacă despărţirea noastră temporară va deveni definitivă, şi curierul cu actele de divorţ îmi va bate la uşă săptămîna asta cu adevărat, nu în imaginaţie, ea va rămîne pentru totdeauna dragostea vieţii mele”).
Eshkol Nevo deţine cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel, iar Ultimul interviu probabil că-i cel mai reuşit produs al şcolii sale, un experiment desăvîrşit, existenţial, intim, (auto)biografic, de acţiune, de dragoste, un roman foarte intens & extrem de tare. Lectură plăcută şi utilă!
Eshkol Nevo, Ultimul interviu, Humanitas Fiction, 2022, trad.: Marlena Braester
