Ucigaşul tăcut

Fotografie de Ovidiu Moisin

Când mi s-a propus să scriu despre tema ediției, prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost: despre care ruşine? Mi-a venit apoi în minte sentimentul autentic, acela pe care-l trăim atunci când credem că nu am reuşit să îndeplinim aşteptările noastre şi ale celorlalţi. Îndrăznesc să spun că face parte din lista celor mai puternice emoţii şi deseori poate avea un impact devastator asupra vieţilor noastre, în special dacă nu este recunoscută şi abordată. Fie că apare dintr-o serie de experienţe, cum ar fi excluziunea socială, discriminarea, abuzul sau trauma, ruşinea poate fi un sentiment paralizant, izolator şi aduce cu el adesea comportamente autodistructive, precum dependenţa, autovătămarea şi depresia. 

Când ne gândim la ruşine, putem spune că este o emoţie complexă, categoric cu mai multe faţete, adesea confundată cu vinovăţia. Ambele emoţii gravitează în jurul sentimentului de rău faţă de sine, dar diferenţa principală constă în originea fiecăreia. Vinovăţia apare atunci când simţim că am făcut ceva greşit sau am încălcat anumite standarde morale, poate chiar propriile standarde. Vinovăţia decurge dintr-o anumită acţiune sau comportament, pe când ruşinea este emoţia care izvorăşte din credinţa că suntem fundamental defecţi sau nedemni de iubire, respect, conexiuni autentice. Şi, din păcate, vine deseori însoţită de sentimente de umilinţă, jenă sau chiar dezgust faţă de sine.

Printre efectele-i emoţionale care provoacă un impact profund asupra bunăstării noastre emoţionale, ruşinea declanşează sentimente negative, precum tristeţea, furia, frica sau anxietatea. Ne poate face deconectaţi de noi înşine, dar şi de ceilalţi, ceea ce duce deseori la izolare socială şi sentimentul de inutilitate. Din ea izvorăşte tendinţa extremă către autocritică şi judecată, ceea ce nu face decât să fie şi mai dificil să ne acceptăm pe noi înşine şi desigur, greşelile noastre. Ca-n Tatăl Nostru, doar că nu. Tot din cauza ei ajungem la tot felul de distorsiuni cognitive, cum ar fi gândirea „totul sau nimic”, „alb sau negru” şi evident, gândirea catastrofală, uneori „Drama Queen” dar la modul cât se poate de real şi tragic, alimentându-ne sentimentele de neputinţă şi deznădejde. 

Pe lângă toate astea, ruşinea reuşeşte să ne impacteze nu doar psihic şi emoţional, cât şi fizic. Ca orice altă emoţie puternică, ne poate face să experimentăm simptome fizice, cum ar fi dureri de stomac, dureri de cap, tensiune musculară, poate scădea sistemul imunitar, făcându-ne mai susceptibili la diferite boli sau afecţiuni. Dar suficient despre ce înseamnă ruşinea şi cum ne poate afecta ea, pentru că mi-ar plăcea, mai degrabă, să mă axez pe ceva mai important, şi anume, nevoia de a depăşi ruşinea. Sigur că poate fi un proces provocator care necesită curaj, conştientizare de sine şi compasiune, ba chiar, trăind în România, deseori putem avea senzaţia că ruşinea a fost eradicată precum variola, pentru că ai impresia că nimeni în ţara asta nu mai cunoaşte ruşinea şi vinovăţia, dar lucrurile nu stau neapărat aşa. 

Lăsând la o parte vinovăţia, de care n-aş vrea niciodată să mă vindec, pentru că asta mă face un cetăţean cât de cât exemplar, oprindu-mă din a face tâmpenii care ar putea afecta bunăstarea celor din jurul meu, de ruşine mi-am dorit să scap de foarte mult timp şi mă bucur să constat că-n ultima perioadă am făcut progrese mari din punctul ăsta de vedere. 

Pentru mine, ruşinea a reprezentat o bună parte din seria de emoţii pe care am experimentat-o de-a lungul vieţii. E drept, am şi început de mic. Cred că prima oară când am experimentat emoţia asta a fost prin clasele primare, când ajunsesem deja să mă simt inutil, prost, ratat. Mi se întipărise în creier ideea că nu sunt suficient de bun la absolut nimic şi nu am nicio şansă să fiu în vreo competiţie cu ceilalţi copii mult mai dotaţi decât mine, iar pe vremea aia nu era vorba de măsurat mădulare, că nici n-aveam ce măsura. În schimb, fiind comparat mereu cu cei mai deştepţi, mai frumoşi, mai educaţi, mai bogaţi etc., am ajuns să mă compar şi eu, iar cum mereu am fost învăţat să mă compar cu cei mai buni decât mine, nu cu ceilalţi, asta a creat neajunsuri pe multe planuri. Doar nu m-ar fi pus mama să mă compar cu băiatul de văcar din marginea satului, care nu ştia să citească şi să scrie, nu? Comparaţiile erau mereu cu cei de „înaltă clasă”, cu olimpicii, ăia care fuseseră înzestraţi cu ceva cu care eu n-am fost. 

Problema era că nici nu aş fi fost în stare să obţin ce aveau ei. Nu că n-ar fi fost posibil, dar paradoxul e că atunci când crezi despre tine că nu poţi, nici nu vei încerca să reuşeşti. Niciodată comparaţiile şi îndemnul la ruşine nu m-au ajutat să cresc, să mă dezvolt, să lupt şi să cred în mine, din contră. Şi-atunci mi-era ruşine. Că eram săraci, că eram prost îmbrăcat, că nu aveam capacitatea intelectuală să aduc în carnetul ăla de note calificativele pe care şi le doreau ai mei ş.a.m.d. 

Când te întâlneşti cu ruşinea de mic copil şi-n toată perioada de dezvoltare îţi este trântită sub nas sub forma unui crez pe care să nu dea dracii să nu-l accepţi ca fiind parte din tine, devine extrem de dificil să reuşeşti ceva în viaţă. N-aş vrea să fiu Drama Queen neapărat, dar o să fiu, că-mi permite spiritul literar. E aproape imposibil să reuşeşti în viaţă. 

Ruşinea a fost un fel de joc de Tetris toată viaţa mea, cu fiecare nereuşită, neajuns, cu fiecare gând îndoielnic, teamă de eşec, am reuşit să adaug, una peste cealaltă, ruşine peste ruşine, încât să mă acopăr până-n gât, ca-ntr-o groapă adâncă şi plină de rahat. Îmi era inclusiv ruşine să recunosc că mi-e ruşine, cu toate că eram conştient de ea şi de efectele nocive pe care le avea asupra vieţii mele. Iar cel mai des îmi era ruşine să-ntreb când nu ştiam ceva, având impresia asta total tembelă că atunci când cauţi răspunsul la o întrebare, înseamnă că eşti prost. Asta până am înţeles că atât timp cât nu-mi voi răspunde la întrebări, n-am nici cea mai mică şansă să reuşesc să-nvăţ ceva. Ăsta a fost primul pas, recunoaşterea; apoi suportul. Cu toate că ruşinea m-a împins la izolare şi la teama de a nu fi deconspirat ca fiind prostul de serviciu, am prins curajul de a căuta sprijin de la prieteni, familie şi oameni mult mai deştepţi decât mine. Am încetat să-i mai văd ca pe nişte duşmani şi-am început să-i privesc ca pe nişte aliaţi, să profit de ei, să mă simt mai puţin singur şi să învăţ. 

Ascultându-i pe ăia mai deştepţi, nu neapărat adresându-le întrebări, mi-am dat seama că e un pas important care mă ajută să-mi pot reformula gândurile şi convingerile negative despre mine însumi. Să mă privesc cu compasiune, să-nţeleg că nu aveam cum să mă nasc învăţat şi că nu ştim niciunul dintre noi niciodată suficient. Oare de ce am trăit în această gravă eroare cum că poţi, ba chiar trebuie să-i tratezi pe ceilalţi cu bunătate şi înţelegere, extinzându-le empatie, dar pe mine însumi n-aş putea să mă tratez la fel? 

Pare-se că odată ce teama de a fi judecat se diminuează masiv, şi ruşinea începe să dispară, pentru că nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât să fii în perfectă armonie cu tine, pe de-a întregul, de la minte, corp, statut social, financiar etc. Când realizezi că nimeni nu trebuie să aibă nimic de spus cu privire la aspecte din viaţa ta, depăşirea ruşinii devine posibilă şi mult mai uşor de gestionat. Sigur că mai e nevoie şi de instrumente esenţiale, cum am spus anterior, empatie, compasiune, dorinţă şi curaj de a acţiona. Dar oricât de provocatoare e călătoria asta, recompensele vindecării de o astfel de emoţie sunt incomensurabile. Şi poate, ca un mic sfat, ar fi ideal să nu încercăm să ne integrăm cu forţa în normele culturale şi societale din care facem parte vrem, nu vrem, ci să ne asumăm autenticitatea, pentru că suntem al dracului de mişto fiind diferiţi. 


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici