Eram cu familia în Oltcit-ul meu deja obosit și mergeam către casă. Pe vremea aceea aveam codiță pe care, în acele zile, o țineam ascunsă sub guler, spre a nu inspira „invadatorii” la cine știe ce. Stăteam la stop la Piața Rosetti. Pe insula din centru, pe trotuar, se afla un pletos legionar și Golan ce stătea în genunchi, ținut de păr de către un miner (?) între două vârste, cu casca pe cap și cu toporișca la brâu. Pe stradă, plimbându-se visător, un tânăr ortac roșcovan, drept ca bradul și purtând niște bocanci grei și imenși. De ce i-am observat încălțările? Pentru că la două trei ture de deplasare înainte și înapoi, junele îi trăgea câte un șut în față prizonierului, spre bucuria satisfăcută a mentorului său. Nu am văzut fața prezumtivului Golan, pentru că era plină de sânge. L-am văzut însă pe agresor atât de bine, încât l-aș recunoaște și azi dacă ne-am intersecta pe stradă. Nu-i ajungea că îl bate animalic, voia să-i ofere și surpriza, să-i stârnească speranța, ultima „vietate” eliberată din cutia Pandorei. Pe fața învățăcelului torționar se deslușeau cu claritate două trăiri incompatibile. Pe de-o parte, satisfacția de a corespunde așteptărilor șefului și bucuria că își slujește țara, pe de alta o spaimă tragică față de propria devenire. A fost singura dată în viața mea în care am simțit nevoia de a ucide și a fost pragul înțelegerii definitive că „Experimentul Pitești” a fost absolut real. Inutil să vă amintesc faptul că autorii morali ai acelor evenimente nu au plătit pentru faptele lor. Iliescu crede în „oamenii de bine”, Băsescu nu-și amintește cum a deblocat trenurile pentru hoardele de mineri, Petre Roman își închipuie că singura Mineriadă a fost în 1991, Răzvan Theodorescu a plecat dintre noi cu onoruri…
Vom afla vreodată adevărul? Întrebarea este destinată exclusiv fraierilor, pentru că adevărul îl știm cu toții, cei care am trăit în zilele acelea medievale, în care polițiștii își dădeau foc la propriile autobuze și la arhivele care nu conveneau, în care legea violenței și a minciunii stăpânea mijloacele de comunicare în masă, în care persoanele cu conștiință civică arătau cu degetul pe toți „legionarii” care le stricaseră „liniștea” cu scandările lor anticomuniste. Se va face vreodată dreptate? Poate că agresorul roșcovan despre care v-am vorbit regretă azi ceea ce a făcut, dar asta este numai o speranță firavă a unui pensionar care se străduiește, adesea inutil, să gândească pozitiv. Stigmatul democrației românești din anii nouăzeci își arată efectele și acum, după treizeci și cinci de ani. Oameni manipulați, prea leneși pentru a se gândi la ce nu le convine, alături de ticăloși înverșunați gata să „dea foc Romei”, pentru o eventuală reconstrucție viitoare, conform himerelor de frustrați definitiv.
Așa cum Iliescu nu și-a recunoscut niciodată ticăloșia, așa cum Băsescu nu a recunoscut niciodată frustrarea că nu a reușit să intre pe piața petrolului, cum Ponta se consideră simultan patriot român, sârb și chinez sau turc, tot așa o hoardă de „mineri albi” care au trăit dintotdeauna pe baza propriilor minciuni sau a minciunilor rostogolite din vizuinile infecte ale „gânditorilor” sponsori încearcă să manipuleze naivii, contrazicându-și deseori propriul trecut. Din fericire pentru ei, fiind suficient de neînsemnați pe această lume, puțini își mai amintesc de faptele de vitejie din urmă cu șase luni, cinci sau treizeci de ani ale unor mercenari de duzină, născuți spre a fi ticăloși.
Se apropie 13-14 iunie și mă aștept să-i aud cum au participat ei la cea mai frumoasă întâmplare a României recente. Și nici nu pot fi acuzați de minciună (mulți dintre ei) pentru că atunci, ca și acum, erau atrași de distrugere. Fiindcă eu, participant destul de activ al Pieței Universității, Golan asumat încă de atunci, știu că acolo erau fel și fel de oameni, știu că apărea deseori și un actor bun nemulțumit că lumea nu-l vede foarte bun (Florin Zamfirescu), un mim deosebit care a preferat (sau a fost silit) să orbecăie în iluzia propriului har (Dan Puric) sau tineri imberbi ce își căutau rădăcinile getice spre a-l pune pe Zamolxe lângă (sau înainte) de Hristos. Dar nu ei erau Piața! Piața eram noi, cei dornici a trăi într-o lume predictibilă și normală, de a scăpa de spaimele arbitrariului, minciunii și tiraniei. Veți spune, cu argumente, că au câștigat ei. Nu cred să fie adevărat. Încă. Poate că eu sunt un optimist incorigibil, dar sunt convins că bunul simț va câștiga în fața ticăloșilor și a maselor de analfabeți funcțional care îi susțin. Așa cum s-a întâmplat și altădată. Așa cum e normal să se întâmple.
V-am vorbit, cu ceva vreme în urmă, despre o carte legată de Revoluție. Ar trebui să apară și una despre kilometrul zero al democrației și despre mineriada care l-a desființat temporar. Dar nu o carte idealistă, în alb și negru, ci o carte colorată care să prezinte diversitatea mulțimii ce umplea centrul Bucureștilor în fiecare seară și nu-l elibera decât după ce făcea curățenie în zonă. Acea mulțime care striga împotriva comunismului, dar și împotriva violenței, fiind până la urmă învinsă de armatele manipulate ale unor amărâți ignoranți, conduși direct de ticăloșii reintegrați în structurile de forță ale noii puteri. Acum, unii dintre noi, cei de atunci, cred că violența este necesară pentru a „recâștiga Țara”, fără să simtă mirosul lui Savonarola ce emană din propriile lor cuvinte. Îi plâng și îi izgonesc cinic din calea mea, dar asta nu rezolvă nimic. Ideea de suveranitate a fost și este în continuare pângărită de ticăloși, de mercenarii lor și de ignoranții care îi urmează din simplă lene și/sau trufie. Vă invit să sărbătorim cele trei decenii și jumătate de la cea mai înălțătoare manifestație a României de azi și să comemorăm victimele nevinovate ale criminalilor de atunci. Și, mai ales, să nu uităm.
