„Mîini cuminți. Tot ce e greşit şi tot ce e frumos pe lume” de Ana Dragu și Eduard Dragu (Editura Trei, 2024) e o carte compusă din „Mîini cuminți” de Ana Dragu, publicată la Polirom, și a doua parte, „Tot ce e greşit şi tot ce e frumos pe lume”, care-i aparține lui Eduard Dragu, fiul scriitoarei. Această ediție mai are și o prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu, „Cartea științei și a magiei”, în care editorul spune despre acest volum că „este, și o spun cu toată responsabilitatea, o carte care-și poartă cititorul dinspre cea mai neagră depresie spre hohotele de rîs cele mai autentice și sănătoase. Fie că e vorba despre (auto)ironia perfect dozată de Ana Dragu în narațiunea ei, fie că e vorba (într-o covîrșitoare proporție) de umorul/tragismul de situație. La drept vorbind, e greu să fii un tehnician al vorbelor cînd analizezi această carte, pentru că nu se supune rigorilor. Vorba lui Nabokov: dacă nu simți cartea cu zona aceea dintre omoplați, degeaba citești. Iar cartea de față exact acolo izbește”.
Ana Dragu este o poetă foarte bună din grupul (încă) tinerilor scriitori de la Bistrița, care a înființat Centrul de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț” Bistrița și 2 Elefanți. Revistă despre autism, prima publicație periodică de specialitate din România. Și asta nu din motive profesionale, la fel cum nici această carte, „Mîini cuminți…”, nu a fost scrisă din motive bibliografice. Ana a scris cartea asta cînd creștea un copil diagnosticat cu autism, iar această carte e mai valoroasă decît o mie de studii medicale. „Mîini cuminți: copilul meu autist” e una din puținele cărți de specialitate – asta în primul rînd, iar în al doilea rînd, cartea asta este scrisă atît de… nici nu-mi vine să zic „bine”, pentru că e mult mai mult de atît, dar nici nu poți folosi „cuvinte mari” cînd e vorba de lucruri atît de serioase. La Ana Dragu totul e firesc, existențial, adevărat, util, necesar, și ar trebui să ne ferim de cuvinte care l-ar face pe Sașa, personajul principal al cărții, să ne zică „Șșşşș!” (fiindcă are auzul prea fin). „Mîini cuminți: copilul meu autist” e povestea lui Saşa, a Anei şi a Ariei, sora mai mare a lui Saşa, care are 10 ani în momentul scrierii cărții şi principala misiune în viaţa ei e „să stea cu ochii pe fratele ei mic şi ciudat”…
În afară de primul capitol, teoretic, scris parcă de un doctor în științe medicale, despre autism, cartea se citește ca un roman dostoievskian. Ana Dragu pornește mereu de la întîmplări speciale sau cuvinte & expresii înaripate legate de personajul principal, asta ținînd cititorul mereu în priză, apoi dezvoltă subiectul foarte profesionist, dar și pe înțelesul nostru, al necunoscătorilor domeniului în discuție. Firește că în timpul lecturii suntem aruncați dintr-o stare în alta, dar cu siguranță cititorul va rămîne în priză de la prima la ultima pagină, ceea ce se întîmplă destul de rar la cărţile eseistice. Cînd citeşti, ori zîmbeşti de la frumuseţea întîmplărilor şi spuselor lui Saşa, pe care, firește, în simpatizezi („Mami, cum mă simt? Atinge-mă să-mi spui cum mă simt”; „Nu mă pot uita la tine, că mă arzi la ochi, mama!”; „M-am murdărit pe părţile corpului, nu ştiu unde”; „Nu mai fă verticale, mama. Doar bunica face verticale. Stai cu faţa dreaptă”; „Nu zborăm nicăieri, că nu suntem păsări”; „Mama, hai după mine, că mi-e sete şi mi-eşti simpatică”; „o să mori, n-o să mai vii”), ori poţi face „duş sărat”, chiar dacă „nu sunt robinet”… Cartea ar putea fi citită şi ca un roman, dacă n-ar fi la mijloc o temă atît de serioasă. Dar oricum merită menţionat stilul acesta captivant şi frumos al cărţii Anei & Eduard Dragu. Uneori avem pagini parcă desprinse din Daniil Harms sau Eugene Ionesco: „Avea aproape 4 ani. Mînca numai pămînt şi supă de tăieţei. Scrîşnea încontinuu din dinţi, l-am surprins de trei ori ştergîndu-se la gură cu pisica, repeta doar cîteva cuvinte şi nu suporta oamenii”. Alteori citim pagini parcă scoase din romanele lui Chuck Palahniuk: „Nu. Nu e nici o tragedie. Bucură-te în cazul în care copilul tău nu are cancer sau fibroză hepatică congenitală. Bucură-te că nu s-a născut fără creier, că nu s-a sufocat la naştere cu cordonul ombilical, că n-are tetrapareză spastică, retard mintal profund, sindrom antifosfolipidic catastrofic. Bucură-te că n-are o formă rară de epilepsie cu sute de crize potenţial fatale pe zi. Bucură-te că se ridică şi umblă în patru labe, că scoate sunete, spune şi „mama”, deşi nu neapărat ţie, şi nu-i mai curge saliva din gură. Bucură-te că nu i-a dat bunul Dumnezeu o viaţă scurtă şi agonizantă într-un salon de terapie intensivă. Că n-are nevoie de operaţii pe creier ca să-şi găsească maşina în parcare, ca taică-său, că poate deschide ochii, e viu şi nu depinde de trei plinuri de sînge pe săptămînă sau de un transplant de cord. Răul cel mai mic e argumentul prostului. Şi uneori e numai bine să fii prost. Mai ales acum, cînd s-a trezit. / — Bună dimineaţa, Saşa. / — Şşşşşşt! / — Ştiu, gata, tac”. Iar după aceste pagini, care par literare, realitatea crudă doare și mai tare: „Dincolo de articolele de ziar, autismul are o puternică bază genetică, iar în România cercetarea genetică nu are aceeaşi susţinere din bani publici precum construcţia de biserici sau chermezele electorale”…
În capitolul „Tot ce e greşit şi tot ce e frumos pe lume” Eduard Dragu spune că împărtășește gîndurile lui „de om cu autism, care gîndește diferit, dar serios” despre tot ce e greşit şi tot ce e frumos pe lume, pentru a ne ajuta și a ne inspira să înțelegem mai bine „aceste lucruri” și să facem schimbări pozitive. Își amintește cum, înainte de 2-3 ani, nu suporta oamenii, apoi, după terapii cu mama sa, Liviu și Maria, „atunci a început viața mea”, după ce a început să conștientizeze că mama îi zîmbește și cînd a început să descopere totul, cînd a început să se joace cu ecoul. A aflat că are autism pe la 7 ani, „cînd mi-am dat seama cît de diferit gîndesc”.
Eduard Dragu e un caz fericit în primul rînd datorită mamei și surorii lui, care au avut grijă să înțeleagă că nu e „doar un om cu autism, eu sînt unic!” Are auz absolut, care îl ajută, dar îl și încurcă. A avut multe frici și obsesii, cu care s-a luptat, „însă viața mea nu e prea diferită de viața ta!” Există multe lucruri pe lume, spune Eduard, „dintre care unele îmi plac și unele nu-mi plac”. Îi plac vacanțele cu familia și prietenii, să se dea pe tobogane acvatice, scuba diving-ul, să înoate cu delfinii, pianul. Își amintește cum a descoperit pianul la doi ani („nici nu vorbeam cînd am început să cînt. Practic am învățat să comunic prin muzică”), iar mamă-sa i-a cumpărat o pianină la care a învățat foarte repede și foarte bine. „Deci, la urma urmei, dacă autiștii au curiozitate și vor să învețe, pot reuși în viață!”
Nu îi place deloc – și îl îngrijorează la maximum – poluarea, vînătoarea, distrugerea naturii, încălzirea globală, războaiele, cearta și bătaia, violența, întîrzierile de transport și anulările de zboruri.
Lui Eduard Dragu îi mai place că limbajul secret inventat de el rămîne secret și e cunoscut doar de mama și de sora lui.
Iar în încheiere, pe post de concluzie, Eduard Dragu ne sfătuiește să avem speranță, să luptăm împotriva lucrurilor negative din mintea noastră și să ne îndeplinim „visurile care ți se potrivesc”, să vedem viitorul cel bun!
Nici nu-mi pot imagina ce înseamnă cartea Anei Dragu pentru mămicile cu copii autiști, dar le-o recomand insistent (o recomand oricui, de altfel). Pentru oamenii care trec printr-o experiență asemănătoare cartea asta poate valora mai mult decît o Biblie pentru credincioși, iar pentru ceilalți – pe lîngă experiența unei lecturi fabuloase, cartea asta poate fi ceea ce numim de obicei o lecție de viață. Ai serviciu nașpa? Șef cretin? Salariu comic? Vecini idioți? Dacă vei citi cartea asta şi gîndeşti cît de cît logic, nu te vei mai putea plînge de aproape nimic, ca să nu fii penibil faţă de Saşa și de mama şi sora lui Saşa. Citeşte-o, n-o să-ți ia prea mult timp, dar o să-ți dăruiască foarte multe! Lectură utilă!
Fotografii de Mihail Vakulovski.
