A mai trecut un TIFF peste noi. Al 21-lea pentru cei mai norocoși, abia al 5-lea pentru mine (trebuia să fie al 6-lea, dar am sărit peste ediția din anul de dizgrație 2020). Doar ca idee, cu un an mai devreme dacă se lansa acest minunat festival de film, evitam confuzii de genul #TIFF21 care are loc în 2022.
Și înainte să vă povestesc despre filmele care mi-au plăcut deosebit în acest an, am o curiozitate: oare voi ați remarcat cum vorbesc clujenii? În toți cei mulți ani de viață ai mei, nu l-am folosit pe „oare” acesta în construcția vreunei întrebări, pe când la Cluj nu pare că se poate întrebare fără.
Clujul meu drag, pe care îl regăsesc de fiecare dată la fel de însorit și de plin de rumOARE, a fost împânzit de afișe, stickere, tricouri cu sloganul festivalier din acest an, atât de actual, dar cu atât mai dureros: “Make films not war”. De-ar ajunge mesajul ăsta unde trebuie și nu s-ar opri în pragurile cinematografelor… Tot la categoria „vise, maică, vise” pun și dorința mea de a trece, măcar o dată, prin toate cele 10 zile de festival și nu doar 3-4, cât stau de obicei.
Spre deosebire de anii precedenți, am ales weekendul de deschidere, lucru care nu a făcut decât să-mi confirme că vibrația din weekendul de închidere este mai pe sufletul meu. Sunt omul agitației și al trepidației – îmi place liniștea doar dimineața, la prima cafea, și în sala de cinema. Conștientizarea faptului că pot oricând să mă întâlnesc cu un actor și/sau regizor mă încarcă de adrenalină mai ceva ca un tur cu un roller coaster fioros și îmi dă aripi mai abitir ca orice licoare. La fel și sentimentul că împărtășesc aceleași emoții și trăiri cu oameni diverși, plini de viață și culoare, aduși în Cluj din toate colțurile țării – de multe ori, și ale lumii – de dragostea lor pentru filme.
Rețeta optimă pentru o experiență #TIFF faină, care să îți permită să te bucuri de filme fără să ignori frumusețe de oraș: 3 filme (alese pe sprânceană) pe zi. Așa îți rămâne timp și pentru testat cafenele și restaurante, vizitat muzee și grădini botanice, cu trezit la ore decente.
Alesul filmelor este o experiență în sine și, pentru mine, parte integrantă și importantă din farmecul TIFF. După atâția ani, am dezvoltat un talent aparte, astfel că foarte rar dau greș cu alegerile mele — iar când se întâmplă, de obicei sunt constrânsă de factori externi — ora de rulare, locul proiecției, durata filmului. Prin urmare, și anul ăsta mă declar îndrăgostită de 8 din cele 9 filme văzute.
Filme musai de văzut și revăzut
M-am obișnuit ca TIFF să îmi dea topurile personale peste cap și să îmi redeseneze harta preferințelor în materie de filme. De exemplu, de când cu TIFF îmi este suficient să știu despre un film că este islandez ca să vreau să îl văd. Îmi vor rămâne pentru totdeauna în suflet două titluri văzute la festival, în ani diferiți, și revăzute apoi, de câte ori am prins ocazia: Sparrows (Þrestir, 2015) și, mai ales, sensibilul Heartstone (Hjartasteinn, 2016). Anul acesta a mai așezat un islandez memorabil în sertarele sufletului meu cinefil: Beautiful Beings (Berdreymi, 2022), tot o poveste tipică de genul coming of age, cu mențiunea că tipicul acesta islandez s-ar putea să nu fie chiar ce vă așteptați. Rar filme mai dure și, în același timp, mai duioase decât cele islandeze. Adăugăm o coloană sonoră desăvârșită și cadre de poveste – toată Islanda pare creată în Photoshop, într-atât de ireală este — și obținem niște filme musai de văzut și, cel mai probabil, revăzut. Pentru cine ține cont de premii, trebuie să consemnez că Beautiful Beings a câștigat premiul pentru regie, oferit lui Guðmundur Arnar Guðmundsson.
De la #TIFF21 mai plec și cu amintirea primului meu murder mystery rusesc, The Execution (Kazn, 2021), un film de la care nu aveam mari așteptări, dar care mi-a dat șah mat de câteva ori. Aș fi aplicat tehnica mea infailibilă de a-i suspecta pe toți, ca să fiu sigură că ghicesc făptașul, dar în cazul de față mi-a fost destul de greu să urmăresc firul acțiunii, din cauza cronologiei tip „mațe încurcate”. Filmul se joacă atât cu anii, cât și cu mintea spectatorilor, reușind un final bouche bée ca la carte (și prin carte mă refer, cu precădere, la un nordic noir). Pe scurt, a meritat toată cazna celor 2h10min și de cadre temporale întortocheate.
Great Freedom (Große Freiheit, 2021), deși nu a fost parte din competiție, este marele câștigător al ediției pentru mine. De câte ori văd un film care aduce în atenție ororile trecutului (în acest caz, încarcerarea celor cu comportamente sexuale considerate deviante în baza legii 175, care interzice homosexualitatea), răsuflu ușurată că nu mai trăim în acele vremuri, doar ca să deschid televizorul/Facebook-ul și să îmi dau seama cât de naivă sunt. Mi-am mai luat o palmă peste față și de la Call Jane, filmul din deschidere, a cărui acțiune se petrece în anii ’60, într-o Americă în care avorturile sunt interzise, chiar și atunci când îți pun viața în pericol.’ 60 sau 2022, tot aia pentru America.
Încerc să strecor în program, de fiecare dată, și câte un franțuzesc. Eu le-aș vedea pe toate, dar aici o am pe Elvire Popesco aliată și știu că sunt mari șanse să prind la București ce nu reușesc să văd la Cluj. M-am mulțumit, așadar, cu Full Time (À plein temps, 2021), un film ce m-a perpelit mai ceva ca un thriller. Faptul că toată sala răsuflă audibil la final, când protagonista primește o veste la care nu mai spera, ar trebui să fie un bun indicator pentru cât de intens este filmul.
Doar pentru curioși, fără alte detalii, am mai văzut și următoarele filme: All Our Fears (m-a cucerit cu titlul), My 20th Century (un clasic unguresc peste care aș fi putut să sar liniștită), A Short Film About Love (în cadrul secțiunii Focus Polonia) și The Last Execution (tot film de competiție, tot apăsător).
#TIFF22, sunt pregătită!
