Am fost de curând la avanpremiera Thunderbolts, cel de-al 36-lea film din Marvel Cinematic Universe. Posterul oferise deja publicului un spoiler major deoarece reprezintă o scenă din genericul de final al filmului. Pentru mine, care am mai zis și în alte ocazii că nu sunt influențată vreodată de spoilere și trailere, aș zice că nu a însemnat mai nimic lucrul ăsta, dar asta și fiindcă nici nu prea sunt la curent cu istoricul MCU.
Regizat de Jake Schreier, Thunderbolts aduce în prim-plan o echipă de personaje cu trecuturi întunecate: Yelena Belova, Bucky Barnes, Red Guardian, Ghost, Taskmaster și U.S. Agent. Aceștia nu sunt eroi în sensul tradițional, ci indivizi marcați de traume, vinovății și regrete, care încearcă să-și găsească locul într-o lume care i-a marginalizat. Dacă până acum am fost obișnuiți cu eroii atât de cunoscuți, care luptă împotriva unor personaje negative, acum avem de-a face cu o echipă de anti-eroi, aceste personaje reușind, prin unirea forțelor, să devină totuși eroi până la final. Așadar, după explorarea lumilor previzibile, în care eroii impecabili îmbogățesc lumea cinematografică deja cunoscută, Thunderbolts devine acel film care propune o căutare a sensului într-un univers post-eroic.
Pentru mine, această producție a fost una dintre cele mai vulnerabile din punct de vedere stilistic și scenaristic ale universului Marvel, în ciuda succesului pe care îl are în prezent (dacă ne gândim la recenziile oferite: 7.7/10 pe IMDB). Deși suspendat în mod egal între o lume a introspecției și un cadru vizual care nu susține la fel de bine și firul narativ, Thunderbolts m-a făcut să nu ies din sală, în cele din urmă, deși am fost tentată, la fel ca alte persoane care vizionau filmul. Ei bine, estetica este una diluată, iar timp de vreo trei sferturi din film mi-a fugit mintea la lucruri care se întâmplau în afara sălii de cinema, dincolo de toate clișeele narative ale filmului. În Thunderbolts parcă nici măcar nu există o tensiune constantă, conflictul central apare foarte târziu și chiar și așa nu pare să aibă o miză neapărat. Mi-a lăsat impresia că este un film care reflectă foarte mult nehotărârea scenaristului și a regizorului în legătură cu dorința de a crea fie un film de blockbuster, fie o încercare măcar parțială de a prezenta publicului o dramă.
Din punct de vedere vizual, parcă totul e plat și totuși obositor. Nu se întâmplă mai nimic nici cu acțiunea, însă este un aspect interesant, singurul, care aș zice că merită menționat, în acord și cu ceea ce spuneam, că pretențiile de la baza filmului au fost, poate, mai degrabă să fie ilustrat un substrat psihologic legat de personaje, de transformările cu care se confruntă și mai ales de cum se raportează acestea la propria persoană. Altfel, dialogurile sunt seci, iar scenele par lipsite de ritm, dar mai ales de justificare.
În ceea ce privește aspectele psihologice evidențiate de film, pot spune că aceasta este partea care nuanțează măcar puțin modul în care sunt portretizate personajele. Există acest strat de profunzime și complexitate emoțională a personajelor, care din punctul meu de vedere este singurul cârlig al filmului. Yelena Belova este o figură centrală în această explorare a sănătății mintale pe care o menționam anterior. După pierderea surorii sale și anii petrecuți în izolare, ea se confruntă cu depresia și cu un puternic sentiment de inutilitate. Să zicem că regizorul reușește să redea depresia cu care se confruntă personajul, dar mai ales să o și facă să pară autentică. Bob, personajul meu preferat din acest film, personifică lupta cu disperarea profundă, fiindcă el și este cel posedat de entitatea Void. Bob este simptomul colectiv al unei generații cuprinse de întuneric interior: posedat de Void, dar și de deznădejdea care nu poate fi împușcată, ci doar conținută. Unii critici consideră că soluția oferită în film, aceea de intervenție de grup care îl vindecă într-o oarecare măsură pe Bob, nu face decât să simplifice excesiv procesul complex al recuperării. Apoi, Bucky Barnes, fostul Winter Soldier, este cel care încearcă să-și găsească răscumpărarea conducând echipa neadaptaților. Împreună cu ceilalți membri, personajul navighează prin traumele trecutului și încearcă să își găsească scopul sau să redefinească scopul comun. Așadar, Bucky Barnes nu mai salvează lumea, ci o caută în sine însuși.
Chiar dacă filmul se remarcă prin tonul său mai întunecat și introspectiv deoarece abordează teme precum identitatea, vinovăția și speranța, schimbarea de direcție nu este extraordinară nici vizual, nici narativ. Au mai spus și alții că filmul amintește într-o anumită măsură de filmele independente și că oferă o experiență diferită față de producțiile Marvel anterioare. Pentru unii este ceva pozitiv, pentru alții nu, însă în oricare dintre tabere m-aș plasa, aș spune că mă puteam lipsi de această experiență cinematografică.
