Magicianul, cel mai recent roman al lui Colm Tóibín (2021), pentru care scriitorul irlandez s-a documentat 15 ani, a apărut la noi, la Humanitas Fiction (în traducerea lui Mihnea Gafița), la doar un an după ce a fost editat originalul (în anul în care romanul a început să adune premii, 2022: Rathbones Folio Prize, finalist la Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger)! Astfel cititorii români se pot bucura de această capodoperă în acelaşi timp cu primii săi cititori, cei de limbă engleză, ceea ce nu e deloc puţin lucru (e ca şi cum ai admira jocul lui Maradona în plină glorie a fotbalistului argentinian, nu în reluări sau amintiri, e ca şi cum urmăreşti live un concert Nirvana, nu te uiţi la un DVD cu un concert Nirvana, fie el şi live, e ca şi cum l-ai asculta pe Ion Creangă citindu-şi – sau povestindu-şi! – poveştile, nu nu’ş ce audiobook).
Magicianul e un roman fascinant despre Thomas Mann, scriitor german premiat cu Nobel pentru Literatură, care a trăit vremuri istorice foarte intense, extreme & extremiste (de la Marele Război şi revoluţia de la München la ascensiunea şi decăderea lui Hitler, cel de-Al Doilea Război Mondial și o parte din Războiul Rece), într-o familie complexă & complicată, fie că e vorba de familia în care s-a născut, fie în cea pe care a crescut-o. Mama sa, Julia, era de origine braziliană şi s-a căsătorit la 17 ani cu taică-so, venerabilul senator şi comerciant Thomas Johann Heinrich Mann, cu 11 ani mai în vîrstă decît ea, cu care a avut cinci copii, printre care şi viitorii scriitori de renume mondial Heinrich şi Thomas Mann, două fete care s-au sinucis şi mezinul, Viktor, un băiat despre care Heinrich spune că e ruşinea familiei („Asta dovedeşte ceva ce-am ştiut de cînd sînt eu. Unde e multă strălucire, este şi un idiot. Cînd ai doi scriitori ca noi, şi două surori splendide, amîndouă pline de vitalitate, nu se poate să nu fie şi-un biet neica-nimeni, care să ia de nevastă o nazistă”).
Începutul romanului, despre copilăria lui Thomas şi a fraţilor lui, la Lübeck, e foarte intens şi emoționant. Avem o mamă nonconformistă, şi ea scriitoare („Mulţi ani mai tîrziu,Thomas îşi punea întrebarea dacă decizia tatălui său de a se căsători cu Julia da Silva Bruhns – despre a cărei mamă se vorbea că i-ar fi curs prin vene sînge de indieni sud-americani –, şi nu cu fata cuprinsă de apatie a vreunuia dintre magnaţii locali ai transportului maritim, sau a vreuneia dintre vechile familii de comercianţi şi bancheri, nu cumva reprezentase începutul declinului propriei familii Mann şi dovadă că setea de stranietate copioasă penetrase adînc spiritul acesteia, care pînă atunci nu se arătase tentată decît de ce era îndreptăţit şi de ce cu siguranţă avea să aducă beneficii constante”), un tată conservator, care-i dezgustă şi dezamăgeşte pe ai lui cu un testament nedrept şi nedemn, cred ei, pentru care nu l-au iertat niciodată, plus cei cinci copii foarte diferiţi, fiecare cu personalitatea sa. Heinrich e fratele mai mare, care mereu l-a ironizat pe Thomas, din copilărie pînă cînd ambii deveniseră deja mari scriitori („Vorbeşti numai prostii. De multe ori, asta faci – vorbeşti prostii. Crezi tot ce-auzi. Eşti un tînăr poet care tînjeşte după iubirea pierdută. Dar trăieşti într-o ţară pe care o interesează expansiunea, dominaţia. Trebuie să înveţi să gîndeşti. Nu vei fi niciodată un romancier grozav, dacă nu înveţi să gîndeşti. Tolstoi ştia să gîndească. La fel şi Balzac. Mare ghinion pe tine, că nu eşti capabil să gîndeşti”). Thomas: „Nu m-a iertat niciodată pentru celebritatea la care am ajuns, datorită acelei prime cărţi, nici pentru că m-am însurat cu o femeie bogată, nici pentru că mi-am construit o familie, în timp ce el s-a încurcat într-o serie întreagă de relaţii eşuate”.
Thomas e atras de bărbaţi, mai întîi de fratele mai mare şi de colegii de clasă, apoi de fiul profesorului la care stă în gazdă, cu care are o aventură carnală şi tot aşa. Chiar şi după ce-şi face o familie cu Katia, o femeie deosebit de cultă şi de inteligentă („una dintre primele femei înscrise vreodată la Universitatea din München, cu felul ei de a fi, sigură pe sine şi de un umor sardonic…”), la care nu îndrăznea nici măcar să viseze înainte, nu scapă de pornirile sale homosexuale, trăsături care se vor „transmite” şi primilor lor trei copii (Erika, Klaus, Golo, următoarele două fiice, Monika şi Elisabeth, fiind gerontofile).
În orice situaţie istorică sau existenţială, orice (i) s-ar fi întîmplat, pentru Thomas Mann cel mai important era scrisul. Venind la Veneţia de pe mare, „din momentul în care a zărit contururile oraşului, a ştiut că, de astă dată, avea să scrie despre locurile acelea. În acelaşi moment, i-a venit ideea ce consolare ar fi fost pentru el să-l poată readuce la viaţă pe Mahler într-o povestire. Şi l-a imaginat acolo, chiar în locul unde se afla el însuşi, schimbîndu-şi poziţia pe vapor, ca să aibă o vedere mai bună”. Cînd i se îmbolnăveşte soţia de tuberculoză şi o vizitează la spitalul din Davos, nu se gîndeşte o clipă la ce-i spune medicul (că trebuie să-şi facă analizele, că şi el e bolnav), ci că e un loc despre care ar putea să scrie: „I-a străfulgerat prin minte cum ar fi fost aşa ceva într-o carte, cu cît dramatism ar fi putut descrie un romancier, pentru prima oară, o radiografie, cu toată acea lumină spectrală, cu sunetele nelalocul lor, apoi rezultatul – o imagine care, pînă atunci, n-ar mai fi fost împărtăşită cu nimeni. Fusese ademenit de Davos, din cîte înţelegea, ca prin magie. De cum s-ar fi eliberat de atmosfera de acolo, ştia clar că s-ar fi pus din nou pe scris”. După ce îi moare mama, „Thomas n-a mai putut face nimic altceva decît să scrie. Cînd i-a propus Katia să meargă în Italia cu toată familia, el a zis că mergea oriunde, numai să termine întîi Muntele vrăjit”. Scrie chiar şi atunci cînd era pe-un vapor care, fiindcă începuse Al Doilea Război Mondial, îi evacua pe refugiaţi din Europa în SUA: „Tot ce-şi dorea Thomas era să lucreze. (…) Katia şi Erika s-au apropiat, iar soţia lui l-a întrebat la ce se gîndea: / – La carte, i-a răspuns. Cum să fac să iasă bine secţiunea la care scriu acum”. Scrie chiar şi atunci cînd află că fiul lui cel mare, Klaus, s-a sinucis: „Întors în camera lui, Thomas şi-a aruncat privirile peste vraful de hîrtii pe care le avea pe birou. A recitit ultima frază pe care o scrisese. I s-a părut firesc să vadă ce ar mai fi putut adăuga. S-a pus pe lucru. Erika n-a bătut la uşă. Era deja în mijlocul camerei, cînd el şi-a dat seama de prezenţa ei, şi a scos un icnet văzîndu-l că lucra”…
Cartea lui Colm Tóibín reuşeşte să-ţi trezească dorinţa şi pentru alte lecturi & relecturi. Citind Magicianul, în primul rînd vrei să reciteşti cărţile lui Thomas Mann despre care povesteşte Colm Tóibín în roman, de la Casa Buddenbrook, Sîngele Walsungilor şi Moartea la Veneţia la Muntele vrăjit şi Doctor Faustus, apoi – cărţile lui Heinrich Mann şi, nu în ultimul rînd, jurnalul (secret al) lui Thomas Mann, pe care, fugind de Hitler în Elveţia, îl uită, încuiat, în biroul său din München. Thomas Mann e foarte speriat că acel jurnal ar putea ajunge în mîinile naziştilor, pentru care ar fi fost o extraordinară sursă de discreditare şi compromitere a celebrului scriitor care li s-a opus. Căci numai acolo Thomas Mann îşi însemna făţiş toate poftele, dorinţele, pornirile şi experienţele sale intime, cum ar fi aventura cu Klaus Heuser, un băiat mai mic decît primii lui doi copii, sau cum era atras de fizicul primului său copil, Klaus, copil care mai apoi îi va face viaţa un coşmar („Cînd era foarte tînăr, fiul său cel mare i se păruse cu asupra de măsură de frumos. Odată, intrînd în camera pe care Klaus o împărţea cu Golo, îl găsise gol-puşcă pe cel mai mare dintre fraţi. Imaginea îi rămăsese în minte, drept care, îşi notase în jurnal cît de curios de atrăgător i se păruse propriul fiu. Îşi făcea socoteala că mai scrisese, probabil, în jurnal, de cîteva ori, despre farmecul trupesc al lui Klaus şi despre cum se simţea el însuşi excitat cînd îşi vedea fiul doar în costum de baie”).
La sfîrşitul vieţii („Thomas ştia că nu mai avea mult de trăit”), oraşul natal, Lübeck, i-a decernat medalia de Cetăţean de Onoare al oraşului, distincţie care pentru Thomas Mann pare mai importantă chiar şi decît Premiul Nobel pentru Literatură, pentru că-l ajută să-şi încheie viaţa frumos şi rotund, aşa cum îl ajută şi pe Colm Tóibín să-şi încheie romanul („Se simţea de-a dreptul cutremurat de acea călătorie la Lübeck, pentru a i se decerna medalia de Cetăţean de Onoare al oraşului. Cînd primise invitaţia, îşi imaginase că acceptarea ei ar fi fost un fel de reglare de conturi personală cu municipalitatea şi cu moştenirea tatălui său. Chiar şi atunci, după toţi acei ani, cîţi trecuseră, încă mai învîrtea pe toate părţile, în minte, ce testament lăsase tatăl său şi ce implica în el, că Heinrich şi el însuşi, Thomas, îl dezamăgiseră pe senatorul Mann şi că aveau să meargă şi mai departe, în viitor, dezamăgind-o şi pe mama lor. Două războaie mondiale veniseră şi trecuseră, de cînd formulase tatăl său testamentul cu pricina, şi nedreptatea conţinută în el tot îl mai deranja pe Thomas. Îşi privise rafturile pe care păstra cărţile publicate de el, în limba germană originală, apoi şi în diverse traduceri şi se întrebase cît anume din eforturile depuse în ele plecase de la un impuls de a-l impresiona pe tatăl său”).
Magicianul de Colm Tóibín e un roman biografic extraordinar, care – cu siguranţă – i-ar fi plăcut şi lui tata. Lectură plăcută şi utilă!
Colm Tóibín, Magicianul, Humanitas Fiction, 2022, (Traducere de Mihnea Gafița)
