Andrei Crăciun a mai scris o carte plină de harfă (termen introdus chiar de el în lexiconul meu). De ceva vreme, comunitatea care îi urmărește contul de Facebook e obișnuită cu plebiscitele periodice pe care le organizează pentru a determina un clasament al anilor din perioada 1990-2023.
În Zeii erau fericiți, muzele depravate se pot identifica o serie de demonstrații neexplicative; poetul topologizează parcursul temporal al anilor ‘90 și 2000 în primul rând prin cartografierea amintirilor sale și pendularea lor carteziană prin Istorie. Prezența zeilor e dublă. În faza naivă le putem identifica instanța prin înșiruirea lor nominală: Giuseppe Paternò, Mița Baston, Pantelimon Octavia, Sorinel, Mirona, Olesea, Laura, Cristian, Marin, Barbu și ta-su’ lui Barbu, Bebe și, în general, toți aceia care la Ernu ar fi îngeri, pentru Crăciun sunt sfinți. Lor li se contrapun permanent corolarele lor universale, sinele lor măcinat de Istorie și de Etern deopotrivă: Lenin, Dostoievski, Cohen, Dylan, Ted Bundy, Yoko Ono, Adi Mutu, Stendhal. Aceștia sunt șirul lung (cel puțin numărabil) de broaște țestoase pe care se suspendă universul poetic al lui Andrei Crăciun, stropit îndelung cu votcă, Tanita și Garrone. A doua fază a sfinților e redată în poemele dedicate anilor, aranjate în ordine cronologică inversă. Muzele (depravate) sunt toate finalurile, sfârșiturile și deznodământurile, care cel mai adesea vin înainte de incipit sau simultan cu acesta și la fel cum toate familiile fericite sunt la fel, iar cele nefericite au un mod specific, așa și începuturile par a picura din aceiași zeamă a genezei, iar capetele marginale plutesc drepatce plutesc într-un infinit.
Tema uitării și a descompunerii se conjugă obsedant cu pierderea iremediabilă și lipsa de discernământ din acel moment. Discursul aporetic pornește din prima poezia a volumului, i.e. Poemul despre anul 2023, și converge spre finalul din Poem despre anul 1992: Apocalipsa nu e sfârșitul lumii/ Apocalipsa e trecerea timpului. Uitarea pentru poet devine un totem magic, întrucât putem uita cu totul atât ce s-a întâmplat, cât și ce se va fi întâmplat, cât și ce ne-am imaginat – gând îngrozitor care fixează fiecare vers.
Excelent sunt construite poemele în proză, precum Poem despre zbor, Poem despre frumusețe, Poemul fără sfârșit, un gen în care Andrei Crăciun scrie cu o forță ireproductibilă vitală de invidiat, care izbește. Spațiul poetic, neermetizat, merge din Berceni și Pantelimon, până în Odesa sau Londra și înapoi la Slănic.
Întrucât e imoral să aleg poeme favorite, o voi face. Astfel, în ordine aleatorie, cele preferate de mine sunt Poemul despre anul 2o18 – pentru că se termină cu nici măcar nu mă gândesc la tine, Poemul despre liniștea morților – pentru că și eu bag pula în revoluția tehnologică, Poemul despre frumoșii tăi iepurași morți – pentru că apare în el numele lui Julio Cortazár și pentru că dacă ar fi un scurt-metraj după el, mi l-am imaginat regizat de Jodorowski și Poemul despre Eforie Sud sau Eforie Nord, `95 sau `96 – va trebui să descoperiți singuri de ce e atât de bun.
Așa că Zeii erau fericiți, muzele depravate e un volum dens, brut, care ia în închiderea sa toți anii amintiți și care pentru mine se înscrie într-un top select al cărților de poezie din acest deceniu.
