(Lucrare de S. Yakutivici, din ediţia „Dnipro”)
Mai nou, cînd mă întîlnesc cu prietenii sau cunoscuţii, discuţia ajunge foarte repede la războiul pornit de ruşi în Ucraina. Mă întreabă ce cred „despre război” şi dacă ruşii vor ataca şi ţările NATO. Răspunsul meu e că n-o să-i înfrîngă pe ucraineni, că ucrainenii o să lupte pînă la capăt şi n-o să se predea. Atunci celălalt recunoaşte că nu a ştiut cum sînt ucrainenii, ce bravi şi viteji sînt, iar eu zic, invariabil: „N-ai citit Taras Bulba de Gogol, aşa-i?”
Am mai multe ediţii (şi am ascultat şi audiobook-ul), dar cel mai mult ţin la una ucraineană, de lux, editată la „Dnipro”, în rusă şi ucraineană, cu ilustraţii superbe de S. Yakutivici, volum pe care am avut norocul să-l găsesc la un tîrg de carte de la Bucureşti, la standul Ucrainei. Prima traducere în română e anonimă și a apărut în 1872, în ziarul bucureștean Timpul. Acum se poate găsi în traducerea lui Alexandru Cosmescu de la Editura Polirom.
Taras Bulba e un roman istoric, iar prima ediţie a fost publicată în 1835 (apoi Gogol a mai rescris-o, bine că nu i-a dat foc, aşa cum a făcut cu partea a II-a din Suflete moarte). Un cîntec eroic despre vitejia cazacilor zaporojeni din centrul Ucrainei. Un roman istoric și existențial, de război și de dragoste. Ostap și Andrii se întorc acasă de la seminar (Academia teologică kieveană), iar tatăl lor, Taras Bulba, îi întîmpină cu o glumă la mişto, apoi, foarte mîndru de băieţii lui, le spune că deja-s buni de luptă și peste o săptămînă, ba chiar a doua zi dimineața vor pleca împreună la oastea căzăcească, spre marea disperare a mamei „copiilor”. Pe vremea aceea, cazacii — strămoșii ucrainenilor — se luptau aprig cu dușmanii creștinismului, de obicei cu turcii și tătarii, dar de data asta se războiesc – pe viață și pe moarte – cu polonezii, deci cu catolicii. Toţi cei trei Bulba sînt deosebit de viteji și pricepuți, chiar dacă-s caractere diferite. Ostap îi seamănă mult lui taică-so, e mai îndîrjit, mai stăpîn pe sine, mai hotărît, iar Andrii, deşi la fel de iscusit în ale luptei, e, totuşi, mai sensibil, mai artist; de altfel, și la Kiev era mai atent la frumos, îi plăcea să se plimbe, să se uite după fete. Gogol a avut grijă ca Taras Bulba să fie mai mult decît un cîntec eroic tradiţional şi a creat personaje puternice, de neuitat, poveşti nemuritoare eroice, dar şi de dragoste şi, pînă la urmă, tragice. O carte pe care, dacă am fi citit-o, am fi avut din start mai multă încredere în urmaşii cazacilor zaporojeni, un autor genial, N.V. Gogol, care, chiar dacă ar fi scris doar „Suflete moarte”, ar fi rămas în istoria literaturii, doar că Gogol (născut în Ucraina) înseamnă ceva mai mult de atît. Merită (re)citit mai ales în această perioadă. Lectură utilă!
