La cenaclul pe care îl frecventez s-a rătăcit un jurnalist bătrân. Venise să își susțină un fost coleg care după pensionare se apucase de scris un roman și, în pofida vârstei înaintate, autorul avusese curajul să își prezinte lucrarea într-un cenaclu. O să vă întrebați, probabil: de ce e nevoie de curaj ca să citești într-un cenaclu literar? Dincolo de emoția cititului în public e destul de greu, mai ales după ce ai ajuns la maturitate, să îţi vezi creaţia făcută praf de persoane care nu îţi cunosc motivaţiile şi experienţele ce te-au condus la scrierea prozei sau poeziei prezentate. Dacă reuşeşti să-ţi depăşeşti orgoliul şifonat şi să judeci obiectiv ce ţi s-a spus după lectură, vei realiza că şi viitorii tăi cititori nu vor avea habar despre ce stă în spatele poveştii tale, foarte probabil nici nu vor fi curioşi de ce te-ai apucat de scris. Avantajul imens al citirii într-un cenaclu e că o să auzi mai multe păreri sincere, o să ai ocazia să aranjezi scrierea înainte de publicare, să nu ajungă la cititorul care dacă nu îi place cum ai scris nu o să-ți spună în faţă, nici măcar nu vei ştii vreodată ce nu i-a plăcut. Doar o să ascundă cartea ta într-un ungher de bibliotecă şi n-o să mai vorbească cu nimeni despre ea, cum nu vorbim de experienţele proaste din viaţă.
În cenaclu nostru facem o mică pauză după ce se citește textul Ideile se aşează mai bine în pauză şi avem timp să rezolvăm mici treburi administrative. Unii colegi aduc volume şi le dăruiesc celorlalţi fiindcă ne vedem mai rar, unii n-au participat când s-au lansat respectivele cărţi sau pur şi simplu autorii au rămas acasă cu o grămadă de volume nevândute şi îşi doresc să le citească cineva. Şi apoi suntem prieteni, vrei ca prietenii tăi să ştie ce ai avut de spus când ai scris o carte. Domnul jurnalist, îmi vine greu să scriu fost ziarist fiindcă jurnalismul mi se pare o profesie pe care nu o faci doar până la pensionare, se uita siderat la noi cum facem schimb de cărți şi la un moment dat a izbucnit:
— Ce faceţi, oameni buni, pentru ce vă daţi cărţile? Dacă ai scris o carte trebuie să o vinzi, n-ai publicat-o ca să o dăruieşti! De asta nu se mai vând cărţi, de aceea nimeni nu poate trăi din scris.
A fost rumoare între noi, aproape toţi ne-am pierdut ideile despre textul citit și am început să-l combatem pe domnul ziarist.
„Ce ştii dumneata, nimeni nu cumpără cărţile autorilor contemporani”, „majoritatea suntem autori puţin cunoscuţi, cine crezi că a auzit de noi”, „librăriile ascund volumele noastre în spate, nu primeşti cartea decât dacă ştii exact cum se numeşte volumul şi autorul, uneori şi aşa nu o găseşte nici librarul, atât de bine e pitită”, „ noi suntem scriitori, nu vindem cărţi”.
Nu l-am convins, cum nici el nu a reuşit să ne schimbe obiceiurile. În cenaclul nostru se dau în continuare cărţi, iar noi, când publicăm un volum, îl dăruim în continuare familiei, vecinilor, colegilor de serviciu. Fiindcă aşa este, nu prea se vinde carte în România, cu atât mai puţin autori contemporani. Nu ne cunoaşte lumea, nu prea are cum. Într-o seară la televizor am ascultat siderată cum un director de editură, intervievat de o domnișoară, declara la un târg de carte că autorii care reuşesc să vândă sunt carismatici şi extrem de prezenţi în spaţiul public. Trebuie să ai şi o poveste personală în spate ca să te faci remarcat, spunea cu multă siguranță domnul intervievat. Fiindcă, nu-i aşa?, se vinde autorul şi nu cartea.
Mă bucur că există târguri de carte, măcar ajung nişte volume direct la cititor. Şi da, sunt edituri care într-un târg de acest fel au standul plin de volume noi, de autori contemporani. Sper ca într-o zi în vitrina librăriilor, sub cele douăzeci de volume identice cu cărţi traduse din autori care se vând, să vedem şi un rând de autori contemporani, mai puţin cunoscuţi, ce-i drept. Dar cum să îi cunoască lumea dacă librăriile îi ascund în spate şi în emisiunile culturale vin doar autori consacraţi sau „carismatici şi cu poveşti de viaţă impresionante”? Şi apoi, nu înţeleg: dacă autorii respectivi oricum se vând, de ce trebuie să umpli vitrina librăriei cu nu ştiu câte feţe ale aceluiaşi volum?
Eram zilele trecute într-o librărie, un bun prieten îşi lansa o carte. În timp ce aşteptam cuminte autograful autorului, un personaj — carismatic —, deşi fără o poveste impresionantă de viaţă (gurile rele spun chiar că ar avea şi aşa ceva, dar nu vrea să vorbească despre asta, cică vrea să fie cunoscut pentru ceea ce scrie), aud involuntar discuţia dintre un domn şi o doamnă ce stăteau în spatele meu. Domnul avea un volum în mână, evident cumpărat (am spus deja că eram într-o librărie, nu? În librărie trebuie să îţi cumperi cartea, slavă Domnului!), iar doamna siderată îl chestiona de ce şi-a cumpărat cartea.
„Nu cred, ţi-ai cumpărat volumul? Dar nu trebuie, dragă, noi suntem prieteni, tu o să primeşti oricum un exemplar!”
Am vrut să mă întorc să-i spun că dacă sunt prieteni nu înseamnă că nu poate cumpăra volumul, să îi descriu senzaţia plăcută pe care o ai când librarul îţi spune câte volume din cartea ta a vândut. Am tăcut doar şi am aşteptat cuminte, bucuroasă că trebuie să stau la rând pentru un autograf al unui autor contemporan. Fără nicio speranţă că aş putea ajunge şi eu cândva aşa, fiindcă sunt complet lipsită de carismă şi am o poveste de viaţă extrem de obişnuită. Atâta doar că mai scriu din când în când câte o carte, iar ai mei colegi de cenaclu, majoritatea la fel de insipizi ca mine în viaţa de zi cu zi, dar unii cu destul de mult talent, din când în când mai publică ceea ce scriu! Nu știu de ce mi-am amintit de acel jurnalist bătrân și teoriile lui despre dăruitul cărților. Desigur, nu avea dreptate. Faptul că dăruiești câteva exemplare unor prieteni nu înseamnă că a ta carte nu va mai fi cumpărată. Poate prietenii sunt impresionați de carte și vorbesc cu alții despre ea, poate acești prieteni te ajută să devii mai cunoscut. Oricât vreau să fiu și eu doar un om care scrie, cu siguranță trebuie să învățăm și să vindem ceea ce publicăm. Și evident, dacă sunteți prieteni cu autorul, nu se supără nimeni când vreți să cumpărați un exemplar!
