Cu Manuel Vilas am făcut cunoștință prima dată anul trecut, întâi prin romanul său autobiografic În toate a fost frumusețe și apoi la FILIT, unde a fost invitat într-una din serile de la Teatrul Vasile Alecsandri din Iași. Ne-am întâlnit din nou la Festivalul de poezie de la Bistrița, ediția a XVI-a, unde a și lansat volumul de poezie O singură viață, tradus de Marin Mălaicu-Hondrari, și unde am avut ocazia să stăm puțin mai mult de vorbă despre poezie și scris. Apoi a ajuns la rafturi și volumul Bucurie, traducerea fiind semnată tot de MMH, care mie mi-a adus mai puțină bucurie decât mă așteptam, nu pentru că nu este un text la fel de bun ca celelalte două, ci pentru că l-am găsit mult mai trist decât mă așteptam.
Spațiu pentru căutări
Este un text extrem de dens, care combină excelent ficțiunea cu realitatea, un exercițiu interesant prin care treci tot timpul dintr-o lume în alta și te încurajezi permanent să crezi în bucurie, un exercițiu prin care memoria recuperează și se recuperează constant, producând mici schimbări acolo unde autorul ține să modifice detaliile. În fața cititorului se adună multe teme, delicate și dificile, iar scriitorul induce multe jocuri la care poate să ia parte. O poveste lungă, care doare și care face parte integrantă din viața noastră.
„Clădirile se reinventează. Oamenii de asemenea. Cred că eu însumi sunt o reinventare.”
Succesul masiv al ultimului său roman îl lansează pe protagonist într-un turneu mondial. O călătorie cu două fațete, cea publică, în care personajul se apropie de cititorii săi, și cea privată, în care profită de fiecare spațiu de singurătate pentru a-și căuta adevărul. Un adevăr care iese la iveală după moartea părinților săi, divorțul și viața cu o nouă femeie sunt punctele de reper după care curge viața scriitorului și oamenii în jurul cărora gravitează. O căutare permanentă și plină de speranță a bucuriei, situată la granița dintre confesiune și autoficțiune.
Vocile textului
Frumusețea, tandrețea, sexul și moartea coexistă și dobândesc o viață proprie, uneori chiar eclipsându-l pe autor. Mizeria și extazul pot coincide și se pot împleti într-un singur moment, lumea fie este generatoare de viață, fie o poate distruge, iar această dualitate străbate toate textele sale. Melancolia, angoasa și neliniștea sentimentelor sunt evocate în propoziții lirice scurte și încercarea permanentă de a da voce emoțiilor.
„Astfel se deschide carnea timpului, inima vieții, când contempli o coincidență de o asemenea dimensiune înțelegi că tot ceea ce ne înconjoară curge conform unei ordini care include dezordinea și a unei dezordini care include ordinea, de aici tensiunea, și din această tensiune emană bucuria, speranța și frumusețea.”
Povestea conține multe elemente autobiografice. Naratorul este un personaj de 58 de ani, care ar putea fi același cu cel din În toate a fost frumusețe, care aici este martorul succesului debordant și neașteptat al ultimului său roman. Încearcă să-și păstreze emoțiile pentru sine, însă avalanșa este pe cale să-l copleșească. „Liniștea e o utopie. Poate că liniștea nici nu există. Uneori am reușit să fiu lângă liniște.”
Bucurie poate fi citită ca o consecință firească a acesteia, ca o încercare de restaurare a unei lumi, pe baze noi. Manuel Vilas rememorează diverse etape din viața sa, despărțirea de marea sa iubire, modul în care și-a găsit o nouă parteneră și adevărata dragoste pentru fiul său, dar face mărturisiri și legat de temerile pe care le are legat de viitor sau teama de problemele financiare.
Și de data asta avem de-a face cu un roman destul de dur, în care umorul se regăsește foarte puțin, în care autorul pune foarte mult accentul pe căutărea fericirii ca un construct al societății, dar și pe dificultatea de a găsi bucuria, care apare destul de rar și care nu poate fi urmărită. Importanța familiei capătă un rol central, ea fiind una dintre puținele relații în care bucuria poate fi găsită.
Există ceva vindecător
Temele sunt aproape aceleași ca în volumul anterior, doar momentul diferă, protagonistul trece prin aeroporturile și hotelurile din întreaga lume datorită succesului romanului său anterior, cu accent pe Spania și Statele Unite, mai ales Iowa și Chicago. Textul are mai puțină strălucire intimă și intensitate dramatică decât În toate a fost frumusețe, Bucurie se conturează mai degrabă o acceptare placidă a existenței. Salvarea vine din faptul că tot ceea ce a trăit cândva autorul și a însemnat ceva pentru cineva și-a atins punctul cel mai înalt și valoarea. Manuel Vilas vorbește aici în calitate de tată (sau cel puțin așa ni se spune), dar și în calitate de fiu. Fiul care tânjește după părinții săi este încă prezent, dar acum divorțat, recăsătorit și departe de alcool. Lansează întrebări nu doar despre viitorul său, ci și despre cel al copiilor săi, care sunt viitorul pentru el, pentru că familia este un lanț de fire infinite, strâns legate între ele.
Gânduri, amintiri și anecdote care nu și-au găsit locul volumul anterior, descrieri (uneori prea lungi) ale unor camere de hotel, rămășițe din povești nespuse. Textul nu se leagă în unele locuri, pare format din prea multe crochiuri. Frumos, chiar poetic, penetrează mintea cititorului și stârnește emoții puternice, dar nu reușește să creeze coeziune între bucăți. Resursele lingvistice și literare sunt bogate, reflecțiile filosofice și cele politice, nostalgia pentru Spania din anii ’90, amintiri și note despre mari autori ai literaturii internaționale, referiri la cinemaul clasic, amintiri muzicale etc., diversitatea vocabularului și grija cu care își alege cuvintele sunt atuuri ale textului, dar forța națiunii și coerența lipsesc aici.
Acest mozaic totuși reușește să fie conectat de permanenta căutare a bucuriei, chiar dacă nu toate căile pe care se ajunge acolo sunt luminoase. Nu avem o carte a renașterii, ci o carte în care abundă relațiile, o încercare de teoretizare a bucuriei, apelând uneori la exemple sau demersuri personale. Dincolo de copilărie, unde bucuria se resimte totdeauna mai ușor, ea nu mai poate fi găsită lesne odată cu trecerea anilor, ci trebuie să lucrăm la momentele în care putem atinge bucuria. 107 acte de călătorie prin viața unui personaj mai puțin fictiv decât ne-am putea imagina, un nimeni pentru mulți, totul pentru câțiva, așa cum el însuși mărturisește. Și pe care, la final, bucuria vine să îl vadă.
Fotografii de Carmen Florea
