Pe lângă faptul că stilurile arhitecturale ajută la închegarea cadrelor din film, plasând acțiunea în anumite perioade sau locuri de pe glob și reprezentând factorul autenticității, acestea au și alte roluri în funcție de viziunea regizorului care gândește proiectele. Chiar dacă de multe ori trec în plan secund, fiind folosite drept fundalul unor fire narative, clădirile pot oferi o înțelegere mai amplă a conceptului ce stă la baza unui film. Uneori dau și numele filmelor și serialelor, cum am văzut la The Grand Budapest Hotel, al lui Wes Anderson, sau la serialul White Lotus, care a reușit să strângă mai multe tipologii de personaje sub același acoperiș. În cazul acesta, se bucură de mai multă vizibilitate, la fel ca edificiile prezentate în cadre lungi.
Un element arhitectural poate fi chiar și o ușă către alte lumi, iar cel mai proaspăt exemplu în direcția aceasta este Suzume, animația japoneză care a avut premiera de curând în cinematografele din România. De asemenea, o mulțime de stiluri atipice regăsim și în animațiile de la studioul Ghibli, în frunte cu Howl’s Moving Castle/Hauru no ugoku shiro.
Multe clădiri din cinema sunt proiectate special pentru a dezvălui informații despre personaje, pe care nu le aflăm din interacțiunile acestora, și despre regimurile politice sau despre doctrinele specifice anumitor comunități. În rândurile de mai jos sunt prezentate câteva exemple de acest tip, de la modul în care se reflectă capitalismul în ferestrele mari ale unei vile, până la construcțiile narative care se folosesc de motive biblice în arhitectură și arta de a clădi opere neconvenționale.
Arhitectura capitalismului
Parasite/Gisaengchung, filmul lui Bong Joon-ho premiat cu 4 Oscaruri în 2020 și descris de acesta drept ”a comedy without clowns, a tragedy without villains”, face vizibil contrastul dintre două familii care provin din medii diferite și au stiluri de viață total opuse, iar aceste diferențe sunt accentuate și de clădirile în care locuiesc personajele. Familia Kim supraviețuiește într-un banjiha (un fel de subsol neîncăpător), în condiții mizere. Ademeniți de posibilitatea unui trai mai bun, aceștia se folosesc de identități false pentru a se infiltra în vila familiei Park, înlocuind întreg personalul. Stilul arhitectural a fost intenționat ales de regizor pentru a întări comentariul social ce stă la bazele scenariului… un stil minimalist (văzut drept modern și sofisticat în prezent), cu un acoperiș plat și pereți de sticlă, care să dea impresia că această clădire nu are nimic de ascuns. Dezechilibrul social este sugerat până și de lumina naturală care pătrunde atât de ușor în locuința familiei bogate, în timp ce subsolul familiei Kim este întunecat, fără perspective și inundat de fiecare dată când plouă. Divizate de sistemul inechitabil statal, personajele lui Bong Joon-ho se îndreaptă către un deznodământ tragic, care nu poate fi decât un efect al capitalismului. Sărăcia și neputința forțează oamenii să recurgă la acțiuni problematice pentru a urca o treaptă pe scara ierarhică socială sau, în cazul acesta, din subsol la un trai cel puțin decent.
Un alt film care prezintă caracterul distructiv al capitalismului, folosindu-se și de clădirile în care trăiesc personajele, este SF-ul horror distopic Vivarium, lansat în același an cu Parasite. Jesse Eisenberg și Imogen Poots sunt Gemma și Tom, un cuplu tânăr în căutarea unei locuințe în care să se stabilească. Conduși de un agent imobiliar dubios, aceștia descoperă Yonder, un cartier cu străzi și case identice, din care le va fi imposibil să evadeze. Casele sunt construite special pentru a asigura confortul unei familii căreia i s-a insuflat modelul ,,muncește din greu, cumpără o casă dotată, fă-ți o familie și mori”, urmând să fie înlocuită de o altă familie percepută ca orice alt produs de pe piață. După cum sugerează și titlul, personajele ajung să trăiască într-un fel de acvariu pentru oameni, unde sunt studiați constant, iar anxietatea și lipsa de libertate vin la pachet cu viața „ideală” propusă de societatea consumeristă actuală.
Arhitectura genezei
Mother! (2017), în regia lui Darren Aronofsky, este unul dintre acele filme despre care criticii spun că ,,nu e pentru toată lumea” sau ,,nu o să dorești să-l revezi”, având o structură singulară și o atmosferă epuizantă, cu niște cadre destul de brutale, ce includ teme religioase și, spre final, canibalism. Filmul este o alegorie biblică, cu o atenție deosebită către primele capitole din Vechiul Testament, în care personajele interpretate Javier Bardem și Jennifer Lawrence se mută într-o casă nouă, singura clădire prezentă aici, și inima acestui film… un conac victorian octogonal, cu elemente gotice și neo-clasice de design interior. În această repovestire subtilă a Facerii, poetul interpretat de Bardem este Dumnezeu, Lawrence este Mama Natură, iar casa reprezintă Pământul, ce se va deteriora treptat odată cu apariția primilor invitați, simbolizând apariția lui Adam, a Evei și a următorilor descendenți, care au un impact nociv asupra mediului înconjurător.
Un corp din corpuri
Dacă aveați impresia că Alexandru Lăpușneanu a fost singurul „arhitect” care s-a folosit de corpuri umane, atunci când a construit piramida cu cele 47 de capete ale boierilor, înseamnă că nu l-ați cunoscut încă pe Jack din The House That Jack Built, ultimul lungmetraj al lui Lars von Trier, în care este clădită o căsuță din corpuri umane. Von Trier a apelat la arhitectul danez Bjarke Ingels pentru a proiecta casa compusă din cadavre, ce a fost expusă înainte de premiera filmului la Charlottenborg, în Copenhaga, fără vreun context cinematografic. The House That Jack Built este un slasher psihologic modern care invită la deslușirea unor perspective noi și la o discuție mai amplă despre artă și interpretarea acesteia. Personajul interpretat de Matt Dillon îndeamnă privitorul să se uite la lucrarea finală, nu la fapte sau la procesul ce a dus la realizarea completă a operei de artă.