Există un joc coreean numit squid game ale cărui reguli m-ar fi făcut să plec în casă să mă uit la desene — sau, alternativ, să stau pe margine și să mă uit cum se joacă ceilalți copii. Cine știe, poate în timp m-aș fi prins și eu care e schematica lucrurilor, iar când m-am apucat de serialul cu același nume, am avut grijă să stereotipez nesimțit ideea că asiaticii sunt toți buni la matematică, până și jocurile lor din copilărie sunt complicate. Suntem aruncați într-o scenă semi-artistică, black & white cu protagonistul care narează pe fundal, ne prezintă jocul în universul copilăriei, retrospectiv, nostalgic și pe undeva dureros — aduce puțin a scena incipientă din As Bestas de Rodrigo Sorogoyen (sau invers, că Squid Game e făcut înainte): scena frumoasă și artistică cu caii îmblânziți de niște bărbați care o să aibă cel mai mult sens la final. Mi-a plăcut începutul la faimosul serial coreean regizat de Hwang Dong-hyuk despre care îmi tot zice un copil de pe stradă: Ramona, ai văzut Squid Game?! Așa vreau să mă îmbrac de Halloween! Sper totuși că el nu l-a văzut și-mi spune doar din poze cu costume roșii văzute pe net.
Am jucat volei destul de mult cu ideea mizei etice din Squid Game. Devine destul de evident încă de la început că posibilitatea de izbăvire, de redemption, e destul de mică. Nu te aștepți să vezi o poveste a salvării, nu există portițe morale prin care binele să învingă — și o înțeleg pe prietena mea când spune că tocmai asta nu-i place la Squid Game. Ești aruncat într-o „distopie” făcută de om, acolo unde șansele sunt egale, dar și riscurile sunt la fel — iar șansele egale înglobează într-o proporție aproape sufocantă norocul, așa cum ar arăta viața cu adevărat dacă nu ar exista nedreptate, dar nici blândețe sau ceea ce înțelegem în mod normal prin „umanitate”. Doar scopuri precise, reguli, inteligență și, desigur, un car cu noroc. Așa cum se întâmplă, de altfel, în jocurile copilăriei.
Și de ce totuși să te uiți la un serial în care binele nu o să învingă? Și asta nu e pentru că răul o să învingă. Nu e nicio luptă aici, e un joc de supraviețuire în care, atunci când sari ajungi pe pătratul de sticlă fisurat, el se sparge și tu cazi, iar corpul tău se strivește de podeaua la metri și metri depărtare, complet bazat pe o scenă din film. Unde o să-și găsească privitorul o ancoră, ceva care să susțină acest demers nebun și să nu fie doar o explozie de violență și șoc pentru a atrage o masă mare de oameni care doar vrea să se distreze sau să fie oripilată prin cruzime? Există aici, ceva, orice, care să facă Squid Game un serial cu valoare artistică mai degrabă decât pur consumeristă?
Membrii joacă unul împotriva celuilalt pentru a câștiga acea sumă colosală de bani (38.6 milioane de dolari), se omoară și își arată cele mai teribile trăsături umane. Doar pentru că sunt îngrozitoare reacțiile lor, asta nu înseamnă că nu sunt reacții umane — așa cum poate și tu vei gândi la un moment dat. E teribil, e îngrozitor și absolut dezgustător, dar atunci când oamenii sunt puși în fața unei alegeri de limită și au pe masă propriile vieți, se transformă și-și arată părțile neșlefuite, fix așa cum ar arăta dacă nu ar exista civilizație și posibilitatea de a trăi în armonie. Deci, reacțiile lor nu sunt inumane. Și lucrul ăsta e portretizat destul de bine în serial, cu toate că se face paradă explozivă pe alocuri pe tema asta și sunt mai multe scene pe care le-am găsit exagerate. De exemplu, atunci când câte un jucător își dădea seama de îngrozitoarea ipostază în care se afla, cu toate că fusese complet decizia lor să participe la joc, știind riscurile. E un dublu standard aici: știai la ce te înhami, atunci de ce ești atât de șocat?
Dar nu tocmai așa funcționăm noi oamenii și cât din ceea ce am asumat că „știm” sau „putem duce” se materializează atunci când suntem puși în fața faptului împlinit? De unde atâta inocență bruscă? Alții sunt mai puțin scrupuloși și se scaldă în propria mocirlă a umanității la limită cu plăcere și mândrie — cum am zis, astfel de lucruri sunt portretizate din belșug, deși pe alocuri exagerat și cu o doză de dramatism forțate.
Jocurile copilăriei scot ce-i mai rău din ei, ceea ce face serialul sângeros, dar nu neapărat horror, așa cum e etichetat pe diverse platforme. De fapt, nu mi s-a părut cine știe ce horror — e mai degrabă thriller și psihologic, însă, ca cineva care nu se poate uita la horror, pot spune că evită destul de mult să intre pe o direcție clară a acestui gen. Nu mi se pare că ajunge în zona macabrului, poate că am eu o toleranță mai mare la lucrurile astea (deși mă îndoiesc).
Trecând peste acest aspect și revenind la chestia aia cu etica și de ce să te uiți la un astfel de serial, când sunt niște lucruri pe care le vei intui foarte bine de la început (pentru mine, chiar și finalul, dar aici poate nu suntem toți pe aceeași lungime de undă). Ce intuiești cel mai bine e că nu o să se pună problema ca binele să învingă, că nu există un scop moral. Și totuși, avem un personaj: protagonistul nostru, Seong Gi-hun, care vine să ofere o luminiță în acest tunel întunecat al experienței umane: mă uit la chestia asta că mă distrează sau oripilează, fără scopuri precise? Seong-Gi-hun e un fraier plin de datorii, așa cum sunt mai toți aici — doar că unii sunt fraieri mai inteligenți, ca prietenul lui din copilărie, Cho Sang-woo, ale cărui datorii sunt la fel de vaste precum inteligența și diploma lui desăvârșite la o facultate de renume din Seoul.
Seong Gi-hun e un adevărat pierde-vară, iar regizorul are admirația mea pentru cât de bine a reușit să-i capteze latura aceasta de tip voios, prostuț care nu se mai poate ține de nicio slujbă, bagă la pariuri, promite fiicei sale marea cu sarea și n-are apoi nici o lețcaie în buzunar să-i dea măcar un cadou și s-o ducă la KFC de ziua ei. E teribil, o iubește grozav, dar pur și simplu nu-și poate ține viața întreagă, e fisurată și din ea curge ca dintr-un tavan spart pe o ploaie torențială. O să simți dezgust pentru Seong Gi-hun și dacă o să-l și recunoști ca fiind cineva pe care l-ai văzut vreodată în viața ta, cu atât mai mult. Pe undeva ți se va strecura și o părere de rău: cum să se mai salveze cineva ca el când e clar că ar putea să o facă și refuză? Poate, dacă ești mai empatic, te vei gândi cu compasiune la bietul Seong Gi-hun. Ce rămâne clar este că regizorul a făcut o treabă excelentă în a ne arăta cât de gri e toată situația: e un băiat bun, vesel, își iubește fiica, nu e un nenorocit, dar e totuși vai de steaua lui, poți să ștergi cu el pe jos și și-a făcut-o cu mâna lui! E asta viață? Te întrebi tu când te uiți, dar din privirile lui Gi-hun, îți dai seama că a gândit-o înaintea ta.
Nu e o surpriză că cei 456 de jucători au ajuns acolo de bunăvoie. Primul joc haios pe care-l joacă are grijă să anihileze 255 de membri: Red Light Green Light (adică 1, 2, 3 la perete stai). Atunci își dă seama toată lumea ce se întâmplă — a fi eliminat din joc aici înseamnă să primești un glonț între ochi — nasoală treabă. Se supune la vot și, cu 101 la 100, se decide să se termine jocul și să plece fiecare acasă la el, dar fără niciun ban. Primul episod a fost un blast: și artistic și exploziv, și confuz și problematic din punct de vedere etic și uman. Un episod grozav care te face să te întrebi ce naiba o să se întâmple în continuare, dar afli destul de curând că iadul e de fapt acasă.
Urmărim câteva personaje în viața lor „afară”, în viața lor „reală” —și, frate, totul e cât se poate de nasol. Nu e de mirare că vor să se întoarcă să concureze la jocurile copilăriei, cu riscul morții, pentru suma aia colosală de bani care o să le salveze viețile de zi cu zi. Sau e de mirare? Asta e o întrebare fundamentală pe care poate ți-o vei pune de mai multe ori urmărind greutățile psihologice prin care trec personajele în fața terorii zilnice cu jocurile copilăriei. De ce s-au întors? Știau prea bine ce o să fie acolo? De ce s-au întors atâția dintre cei care au votat să „nu” se mai joace jocul, inclusiv fraierul nostru principal, Seong Gi-hun? Sigur, mama lui bătrână e bolnavă, fiica lui o să se mute în SUA cu maică-sa de care el e divorțat, creditorii îl caută peste tot… Dar sunt astea motive suficiente să îți riști viața, la propriu, pe a ta și pe a altora? Chiar sunt banii totul? Stai, să fie asta o critică mai deloc subtilă la capitalism și la nevoia noastră constantă de productivitate și reușită modernă care apasă asupra umerilor noștri sociali și-așa fragili?
Seong Gi-hun e un băiat bun. De aceea încearcă din răsputeri să facă bine și aici, doar că are grijă regizorul să nu-l pună tocmai pe el în cele mai nasoale situații, acele situații în care unii dintre membri își vor da arama pe față. E neplăcut și dezgustător, dar nu-ți poți lua ochii de la acest comportament degradant. Cauți să vezi ce e acolo, dacă se va salva ceva din toate aceste morți succesive și irelevante. Fie prin „doctorul” ăla care-i ajută pe paznici să scoată organele din corpurile decedate pentru a fi vândute pe sub mână, doar ca să afle cu câteva ore în avans ce joc se va juca a doua zi. Fie prin gangsterul ăla fără scrupule care vrea să bată pe toată lumea, despre care știi că o să te trădeze imediat, ești mai fraier decât fraierii dacă nu știi (și avem nevoie de cel puțin un astfel de personaj). Fie prin pakistanezul simpatic și bunuț care e mai puternic decât ai crede, umil și totuși poate singurul care chiar n-a mai avut de ales și s-a întors aici pentru că n-a avut altă variantă? Poate polițistul Hwang Jun-ho care se strecoară ingenios în baza lor secretă pentru a-și căuta fratele dispărut? Sunt acestea portițele noastre spre adevăruri și izbăviri morale? Pentru că, așa cum o să ne dăm seama curând, Seong Gi-hun nu e cheița magică, e cheița lamentării. El e acolo doar ca să se vaite, ceea ce pentru ceilalți apare ca o mironosiță. Sigur, situația e groaznică, dar au ei de ales? Nu mai bine să trăiești tu, decât să mori în locul altuia? E logică simplă, până la urmă, nu ești și tu, Seong Gi-hun, al fel ca ei?
Poate că, de fapt, avem dilema trenului într-o formă mai complicată. Adevărata explozie mentală o ai atunci când toți acești membri decid să se întoarcă să joace după 1, 2, 3 la perete stai când au fost măcelăriți fără să știe că o să se întâmple. Toți cei care au murit în episodul 1 sunt victime, dar restul? Ce statut de victime mai au atunci când, știind adevărul, s-au întors să joace jocurile criminale instigați de sumele de bani uriașe care cădeau într-o pușculiță transparentă?
Știm că toate lucrurile astea nu sunt reale. Nu e vreo simulare macabră a realității. E doar un serial, nu poți și tu să te uiți și să te distrezi sau nu și să ne lași în pace? Cititorul care a avut răbdare să citească până aici are dreptate.
Luând în considerare asta, să continuăm, cred că tocmai aici se produce un click pentru mine cu privire la intersecția dintre entertainment și valoare artistică. Desigur, unele scene sunt prea mult și, într-un moment de sictir, se poate să fi spus că oricum nu-i dau mai mult de 6/10. E adevărat doar pentru unele scene și exagerări, câteva cadre melodramatice și niște detalii de execuție care mi s-au părut nereușite, dar în rest… E posibil să existe o apetență pentru „șoc și groază”, dar asta nu îl dezbracă în întregime de „scrupulele” artistice — fie doar și pentru că te turmentează la nivel psihologic din pricina acestei chestiuni morale. Nu există o miză salvatoare, nu e despre bine și rău, e despre zona gri care atârnă rău într-o balanță extra sângeroasă și scoate la iveală cele mai teribile neajunsuri (sau poate cele mai teribile last resorts ale umanității). Chestii greu de privit în față pe care, din fericire, nu trebuie decât să le privești pe ecran când dai play pe Netflix.
Și dacă și tu, ca și mine, o să te gândești mult la umanitate, moralitate, la caracterul ăsta slab și enervant, confuz, el însuși fără mize și acțiune al lui Seong Gi-hun, atunci probabil și tu simți că regizorul, Hwang Dong-hyuk, n-a făcut o treabă tocmai rea la a portretiza marginile groaznice ale umanității, adicției și plăcerea obsesivă, aditivă și distructivă a jocurilor de noroc.
Într-un dialog final, mastermindul din spatele jocului îi spune cu un aer visător, nu ca justificare (ceea ce face în sfârșit situația macabră) că a vrut să se simtă iar ca în copilărie și că ceea ce au în comun săracii și bogații e că nu se mai bucură de viața pe care o trăiesc, bogații pentru că se plictisesc foarte tare. O dramă a diferenței de clasă absolut înduioșătoare, o să-ți facă părul măciucă și probabil aici intervin, fără prea multe subtilități, țelurile artistice și interpretative ale regizorului: situații economice precare, adicțiile pentru pariuri și comportamente abuzive (droguri, alcool), bani luați cu camătă, capitalismul care înghite și scuipă înapoi dumnezeu-știe-ce… Și care, la un anumit nivel, te forțează să pui totul într-o balanță măcar semi metaforică și să te întrebi dacă nu e asta o oglindă malefică, ca în Alba-ca-Zăpada, în care, atunci când te uiți, în loc să întrebi cine-i cea mai frumoasă din țară, întrebi: de câți bani am nevoie să exist cum trebuie în lumea asta?
Înțeleg că vor face și un al doilea sezon. Nu știu sigur dacă vreau să-l văd, dar bineînțeles că nu mă voi putea abține și-o să-l încerc.
