Sorin Alexandru Pară este este unul dintre acei oameni luptători pe care trebuie să-i cunoști ca să crezi că există. Este membru în Consiliul Director al Asociației Distroficilor Musculari din România, membru al Echipei Naționale de Handbal a României în scaun rulant și activist pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.
Sorin e o persoană cu dizabilități locomotorii cauzate de un accident rutier petrecut în 26 noiembrie 2014: Era o zi obișnuită, mă deplasam la firma de construcții din Bartolomeu (n.r. cartier al municipiului Brașov). Eram cu o Dacie papuc, eu și Lenard, prietenul meu cel mai bun. Totul s-a întâmplat în față la CET Brașov, eram eu și încă două mașini care se șicanau. Trei vehicule pe toată șoseaua. La câteva minute înainte de accident, am văzut liber, mi-am aruncat chiștocul pe geam (eram fumător pe atunci), am depășit primul vehicul si când să-l depășesc pe al doilea, a venit și mi s-a oprit în față. Fără să semnalizeze. Fără să-și manifeste intenția de a-și schimba direcția de mers. L-am evitat complet, nu l-am atins, dar acela a fost momentul în care am pierdut controlul mașinii și am zburat în râul Timiș. Acesta a fost accidentul meu. Maximum 80 la oră. Nu purtam centură de siguranță. Lenard n-a pățit nimic, eu m-am făcut bucăți. Aveam bazinul dislocat, capul spart, splina varză. Respiram sânge pe gură fiindcă aveam coastele băgate în plămâni. În acel moment totul s-a făcut negru, își amintește el.
Astăzi, săceleanul de 37 de ani oferă lecții de antreprenoriat din scaunul cu rotile. Are două firme, o afacere în construcții, dar care are activitate zero, și o afacere care va îmbunătăți considerabil calitatea vieții a cel puțin 8.000 de oameni cu dizabilități locomotorii.
La scurt timp după accidentul care i-a schimbat viața și-a dat seama că depinde de un dispozitiv medical numit verticalizator, pe care nu și-l permite: După cele 6 luni din spitalul Baltazar din București, dintre care 5 zile în comă indusă, am fost mutat la Sf. Ioan, chiar lângă Baltazar. În tot acest timp, maică-mea a stat cu mine. Când nu era ea, era Lenard sau Luiza, o prietenă foarte apropiată. Când m-am trezit din comă stăteam cu mâna atârnată plină de perfuzii. La gât aveam perfuzii, la picioare la fel. Eram sub morfină și nu simțeam nimic. Îmi tot ziceam: „Ce caut aici? Am treabă. Oamenii așteaptă după mine.” Aveam betoane de turnat, trebuia să termin o lucrare la Bran. Am început să smulg perfuziile. A venit asistenta, mi-a dat o anestezie și am adormit. A doua oară când m-am trezit, era mama lângă mine și începuse să-mi spună ce s-a întâmplat… Sunt o groază de povești. Spre norocul meu, am fost îngrijit de doctori foarte buni și am fost înconjurat de prieteni adevărați. Ei, dar acolo, la Sf Ioan, am văzut acest dispozitiv medical care m-a uimit. Mi se spunea că trebuie să-l folosesc în mod constant. Atunci când stai numai în poziție de șezut, inima îți bate altfel, tranzitul intestinal îți funcționează altfel, circulația sângelui este alta. Pe lângă asta, ți se scurtează tendoanele, ți se atrofiază musculatura. Ca să eviți toate acestea, e nevoie să îți menții organismul. Este un dispozitiv static, cei care sunt recuperabili se pot recupera. Prima oară, după accident, am stat în poziția verticală 2 secunde. După cele 2 secunde eram frânt și amețit. A doua zi am stat undeva la 5-6 secunde, a treia zi am stat 10 secunde și tot așa. Acum stau aproape 2 ore.
Un astfel de aparat, care îi oferă posibilitatea să se ridice singur din scaun și să stea în picioare, costă 1.500 de euro la mâna a doua. De aceea, în urmă cu 4 ani a pus pe roți un atelier de dispozitive medicale pentru recuperarea persoanelor cu dizabilități locomotorii și astfel a decis să-și creeze propriul verticalizator. Aceste verticalizatoare au rolul de a ține pacientul cu deficiențe locomotorii în poziție verticală astfel încât să evite atrofierea musculară, circulația inadecvată a sângelui și să împiedice deteriorarea organelor interne. Verticalizatoarele din import costă peste 8.000 de lei și se găsesc greu, Sorin le produce la aproximativ o treime din preț.
Din fonduri europene a primit deja banii cu care și-a înființat firma, și-a cumpărat materia primă și echipamentele de lucru. În luna aprilie a acestui an a participat la emisiunea „Imperiul Leilor” pentru a cere o finanțare de 50.000 de euro, necesară dezvoltării unui prototip și unui stoc de câteva bucăți pentru vânzare. „Nu am să mă opresc nicicum. Dacă mă opresc… mor”, a spus atunci bărbatul. Sorin a primit mai mult de atât: o echipă de ingineri, o subvenție de 50.000 de euro și sprijin din partea fundațiilor.
În România, numărul acestor dispozitive medicale este foarte mic. Nu există producători, la fel cum nu există piață de desfacere, iar Casa de Asigurări de Sănătate nu decontează acest verticalizator. Sorin a început să facă verticalizatoare după ce a depus proiectul pentru obținerea fondurilor europene în 2018 și, mai ales, în 2019 după ce fusese informat că proiectul e acceptat și din 20 de participanți el este al 7-lea. I s-a oferit un manager de proiect de la Camera de Comerț și Industrie, care l-a îndrumat pas cu pas.
Până să-și deschidă propriul atelier, drumul pe care l-a parcurs a fost unul plin de obstacole. Lupta cu formularul ne e cunoscută tuturor. Din 2014, momentul accidentului, și până în 2018, când a început să urmeze toții pașii pentru a obține finanțare europeană, Sorin a fost nevoit să caute informații și sprijin de la stat. A citit legi, norme și a căutat răspunsuri la întrebările „De unde-mi iau informația corectă? De ce nu mă ascultă nimeni? De ce mă simt irelevant? Ce trebuie să fac? Cum formulez o cerere corectă?”
Portretul-robot al birocraţiei din România este cu siguranţă cunoscut de către orice cetățean cu buletin al acestei țări. Când intri într-un birou şi identifici ghişeul la care trebuie să aştepţi vezi două cozi: una pentru oamenii de rând şi cealaltă pentru cei care cred că situaţia lor este deosebită într-atât încât să le justifice formarea unei cozi paralele. Poate că nu vor „decât să întrebe ceva“ sau poate trebuie „doar să lase un document rapid“. Sorin a trecut peste toate cozile acestea de care noi fugim mâncând pământul. A fost nevoit să se izbească de ușile închise ale autorităților, de incapacitatea unor persoane de a oferi informații concrete, dar și de refuzuri din partea societății. Lipsa aplicabilității legilor şi, de multe ori, a bazei materiale şi a facilităţilor care să asigure, cu adevărat, şanse egale tuturor e încă vizibilă în insuficient de aşezata societate românească. Lucru pe care săceleanul l-a simțit.
După accident am primit un scuter cu 3 roți, mi l-a dat o asociație din Săcele. Cu scuterul ăsta mergeam zilnic la primărie să vorbesc cu autoritățile și cu Nicoleta Pârvu, șefa asistenței sociale. Știam că trebuie să completez o cerere ca să fiu băgat în seamă, dar de abia după câteva săptămâni mi-am dat seama că și cererile se completează pe baza unor acte normative și ale unor legi pe care azi le știu pe de rost. În prima mea discuție am pus problema achiziționării unui scaun rulant. Am întrebat-o ce demersuri trebuie să fac ca să intru în posesia unui scaun rulant. Răspunsul acestei doamne a fost: „Da’ ce? Nu-ți dăm pensie de boală? Nu-ți ajung banii?!” Dintr-un sportiv care face parte dintr-o echipă de handbal, un om activ, care are propria firmă de construcții de success cu care cotizează mereu la ANAF, te trezești brusc într-o lume în care tu nu știi nimic, nu ai nimic, statul se preface că ești nimic. Vii cu ambulanța din București dintr-un spital în care ai stat 6 luni numai pe spate, unde te întorceau oamenii ăia cu cearșaful pe de o parte pe alta și te gândești că trebuie să faci tot ce poți ca viața să continue. Bine, dar cum, când societatea te vrea izolat?
E drept, azi am mai multe scaune rulante: manuale, electrice și de off-road. Mi le pun pe toate în mașină, am o Honda din 2000 adaptată și mă descurc foarte bine. Scaunul off-road îl primisem la început, ca donație, de la o doamnă doctor din Băile Felix. Un scaun electric off-road, cu autonomie 100 kilometri, cu care și acum mă mai duc pe drumuri forestier ca să-mi plimb câinii. Dar atunci, imediat după accident, îți jur că-mi căzuse cerul peste cap.
Sorin s-a deplasat zilnic, timp de 6 luni, la primărie. Ușor-ușor a început să participe la toate ședințele de Consiliu Local și acum face parte și din echipa de recepție a lucrărilor care privesc adaptarea clădirilor civile şi spaţiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap din orașul Săcele. Pe Sorin îl ajută faptul că a lucrat în construcții și că are o mulțime de ingineri lângă el, de aceea spune că se va asigura că orașul are tot ce îi trebuie pentru cele aproape o mie de persoane cu dizabilități care locuiesc aici și pe care nu-i vede nimeni. Prin impunerea AJEPIS (Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială), ca urmare a solicitării lui Sorin, Spitalul Municipal din Săcele beneficiază astăzi de lift. Tot prin aceste demersuri s-au creat și cele câteva rampe de lângă instituțiile/restaurantele din Săcele. Mai mult, bărbatul s-a asigurat că există rampe și cărucioare de cumpărături și în unele hypermakerturi din Săcele și Brașov.
Când o persoană cu dizabilități se angajează, renunță la pensia de boală și astfel i se acordă dreptul la muncă. Având propria lui firmă din 2020, atelierul în care-și creează propriul verticalizator, unde mai are doi angajați, Sorin beneficiază de un venit stabil. Acest suport financiar l-a determinat să contacteze un avocat pentru a face toate demersurile ca persoanele cu dizabilități din Săcele să simtă o îmbunătățire a calității vieții.
Prin urmare, Sorin este probabil printre puținii cetățeni români care și-au acționat în instanță primăria pentru nepunerea în aplicare a unor prevederi legale și cu siguranță singurul căruia instanța judecătorească i-a dat câștig de cauză. Astfel, în 2020, Judecătoria Brașov a pronunțat sentința civilă prin care a dispus UAT Săcele să îndeplinească de urgență obligațiile care îi sunt impuse prin hotărâre judecătorească conform legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și Ordinului 189/2013 privind adaptarea clădirilor civile şi spaţiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap, pe care Primăria Săcele nu le pune în aplicare.
Alături de doamna avocat Andreea Orbu, cărei îi sunt foarte recunoscător, am câștigat în instanță accesibilizarea întregului oraș Săcele. Mă voi asigura că se respectă legea 448/2006 și Ordinului 189/2013. Vor fi accesibilizate toate piețele, vom avea din ce în ce mai multe rampe, Spitalul Municipal va fi accesibilizat de la A la Z. Eu nu voi permite niciodată ca persoanele cu dizabilități să se izoleze. Am un prieten, Florin, care a căzut în baraj unde și-a rupt gâtul și și-a spart capul, la 20 de ani. Astăzi are 42 de ani, dintre care 22 de când autoritățile nu-l ajută. Florin nu mai ieșea din casă decât o singură dată pe an. Era condamnat voit la domiciliu de către cei care sunt obligați prin lege să aibă grijă de tine. Acesta e unul din miile de cazuri, explică Sorin, dat fiind că numai în orașul Săcele, din județul Brașov, sunt aproximativ 18 copii cu gradul 1 grav, 100 la gradul 2 și aproximativ 90 de persoane în scaun rulant.
Bărbatul a mai învățat că există ambiție extraordinară în rândul oamenilor care la început nu puteau ieși din casă și acum își remodelează stilul de viață datorită sportului. Pentru Sorin, dorința de a trăi activ trece orice obstacol. Pentru că a căutat soluția unei dezvoltări armonioase și a unei vieți liniștite a făcut tot posibilul ca, în timpul luptei cu sistemul, să continue să facă handbal — un sport pe care înainte îl practica la nivel profesionist. Sorin este astăzi și membru al Echipei Naționale de Handbal a României în scaun rulant. Astăzi promovează sportul și încurajează cât mai multe persoane să iasă din casă, să facă sport și să înțeleagă că nu le ia nimeni pensia sau altă prestație socială dacă practică sport. Sănătatea psihică este vitală.
Un spectacol de voință, o imagine a demnității unei vieți normale a fost și Cupa Veraflor din Brașov, prima competiție internațională de handbal și baschet destinată persoanelor cu dizabilități locomotorii, la care a participat și Sorin în 2021: Sunt foarte mândru de această competiție. Am fost noi, cei din România, și cei din Turcia, Ucraina și Bulgaria. Ne-au ajutat foarte mult Lucian Cazacu, care se ocupă de săriturile de schi din Râșnov, dar și vicepreședintele Consiliului Județean, Szenner Zoltan. Le-am oferit cazare de 4 stele tuturor competitorilor. Noi am oferit 18 apartamente pentru 55 de persoane cu dizabilități. Astfel de condiții am avut la prima ediție, la fel vom face și la cea de-a doua. Sportul e pentru toată lumea!
O societate incluzivă este aceea în care orice persoană, indiferent de circumstanţele de viaţă, reuşeşte să îşi atingă potenţialul. O societate în care cei vulnerabili participă la luarea deciziilor care îi privesc şi au uşor acces la resursele de care au nevoie, în care există un echilibru între drepturile şi responsabilităţile fiecăruia. În realitatea de zi cu zi, cei dezavantajaţi sunt cuprinşi în cercul vicios al excluderii sociale, iar schimbările rapide îi pot pune pe aceştia în situaţii complexe de risc — profesional, de venituri, social, familial şi altele. Sorin spune că e foarte norocos că a avut familia și prietenii aproape, dar e de părere că nu există o societate umană care este în totalitate bazată pe egalitate, echitate socială, și că acesta este doar un motiv în plus ca el să facă toate eforturile în care este angajat în ultimii ani.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #5, ediția de toamnă 2022.
