În general, încerc să fiu cât mai obiectivă când scriu despre un spectacol de teatru. Dar ținând cont că nu a fost vorba despre un spectacol, ci despre o instalație umană, îmi permit să fiu personală. Fiindcă „Șoptitorii” nu este ceva ce poate fi privit obiectiv. Te prinde, te face parte din moment, te ancorează în realitate și apoi îți dă drumul și nu e nevoie decât de… câteva cuvinte.
În urmă cu câteva săptămâni am ajuns la o repetiție cu public pe care au realizat-o cei de la Texte bune în locuri nebune. Înainte de a ajunge la „Șoptitorii”, trebuie înțeles ce înseamnă aceste texte bune, dar și locurile nebune.
„Texte bune în locuri nebune a plecat din underground-ul clujean, mai precis din atmosfera nebună și boemă din Insomnia și își propune să călătorească artistic prin diverse spații neconvenționale din Cluj și din țară. Spectacolele noastre pun în primul rând accentul pe textele care conţin un fior dramatic, dar care nu sunt scrise pentru scenă: pagini obscure din literatură, experimente literare sau chiar fragmente din marea literatură. Nu doar cartea scrisă va fi sursa principală de inspiraţie, ci mai degrabă cuvântul în sine (cuvântul care distruge, care creează, cuvântul ironic, dar şi cel care are nevoie de apărare)”, descrie proiectul Ionuț Caras, cel care l-a inițiat.
Texte bune în locuri nebune a devenit, de-a lungul timpului, un brand al culturii clujene, tratând subiecte incomode, în locuri, poate, la fel de incomode. Astfel, actorii (care niciodată nu sunt în aceeași formulă, Caras preferând să lucreze atât cu studenți la actorie, cât și cu actori profesioniști din diferite părți ale țării), au adus în fața publicului cuvinte ale unor soldați de pe front, ale studenților care au fost victimele fenomenului Pitești, dar și „Discursuri care amenință, mulțumesc și previn; discursuri care condamnă, încurajează și dezamăgesc”.
Așadar, cel mai recent proiect, o „instalație umană”, așa cum mi-a fost prezentat, este „Șoptitorii”. Repetiția a avut loc la Teatrul Național din Cluj-Napoca, pe scena mare, cu cortina trasă. Noi, câțiva oameni fără nicio legătură unii cu alții, eram acolo, în spatele ei, împreună cu actorii. Și eram nedumeriți. Stăteam în picioare, actorii la fel. Parcă ne așteptam la un început, dar știi vreodată cu adevărat când începi să te legi de un om? Prin cuvinte, că așa e cel mai simplu să te legi. Actorii stau toți împreună, într-un grup, apoi se desprind. Vin spre cei din public, având în mână câte un tub, cu câte o pâlnie la fiecare capăt. Una este pentru vorbit, cealaltă pentru ascultat. Fiecare actor ia de mână pe cineva din public, îi întinde unul dintre capetele tubului și începe să îi șoptească. Eu una, nu am simțit că mi-ar spune cuvinte, ci că mi-ar transmite sentimente. Nici măcar nu mai îmi amintesc cu exactitate ce mi s-a spus, dar știu că, după fiecare discuție, sufletul parcă îmi era puțin mai plin.
Mi s-a șoptit despre viață, despre moarte, despre societate. O tânără m-a luat de mână și mi-a vorbit despre o iubire neîmpărtășită. I-am șoptit și eu la rândul meu „Îți promit că în final vom ajunge să ne iubim cu toții unii pe alții”.
Cred că această instalație-umană a fost realizată la momentul potrivit, fiindcă după atât de multă distanțare fizică, a fost nevoie de ceva să ne apropie sufletele.
Nu întâmplător, mi-am amintit de o mică povestioară în care un înțelept indian spunea că oamenii țipă unii la ceilalți când se ceartă fiindcă în acele momente inimile lor se distanțează foarte mult. Pe de altă parte, atunci când două ființe sunt îndrăgostite, ele vorbesc în șoaptă, fiindcă inimile lor se află foarte aproape una de cealaltă. „Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere”, a fost concluzia înțeleptului.
Nu pot vorbi nici despre decor, nici despre muzică, nici despre costume, fiindcă acest moment artistic nu se vede, doar se simte. Ce pot adăuga însă este că în timp ce participam la acea repetiție cu public a fost o futurnă puternică, iar picăturile mari de ploaie care cădeau pe acoperiș și șuieratul vântului ne-au făcut cumva să simțim și mai pregnantă nevoia apropierii, pentru siguranță.
„Trăim vremuri în care unele opere de artă sunt puse în discuție. Se interzic cărți, se demolează sculpturi, sunt cenzurate picturi și sunt interziși scriitori. Și asta fie în numele corectitudinii politice, fie invocând alte probleme: obscenitate, violență, discurs anti-establishment, mesaj politic, o atitudine critică față de biserică sau chiar religie etc. Desigur, acest lucru s-a mai întâmplat de-a lungul istoriei. Acum nu e prima dată. Noi credem că artistul e un spirit liber, critic și necesar. Vocea lui trebuie auzită, chiar dacă spune lucruri neplăcute pentru unii sau alții. E imposibil să mulțumești pe toată lumea, să fii universal valabil.
Dacă facem un exercițiu de imaginație și ne gândim la cum ar arăta actorul peste ani și la felul în care se va transforma misiunea lui, atunci putem să spunem că ar fi foarte posibil ca actorul să devină un depozitar al textelor pierdute, al cuvintelor interzise. Ca și cum actorul de gherilă ar împrăștia, printr-o luptă secretă cu cenzura de orice fel, noțiuni, povești și adevăruri uitate sau îngropate. Misiunea lui e că va trebui să vorbească, să aibă o voce. Chiar șoptită.
The Whisperers reprezintă o astfel de trupă de șoc a viitorului. Actori asexuați, fără chipuri proprii, în uniforme artistice și cu măsurile de distanțare luate (pandemiile vor deveni probabil frecvente și comune) – rostesc în șoaptă, la ureche, fragmente din cărți interzise, povești sau versuri ale unor autori cenzurați. Gustave Flaubert, Vladimir Nabokov, D.H. Lawrence, Toni Morrison, Salman Rushdie, Mark Twain, Kurt Vonnegut, Isabel Allende, Haruki Murakami – doar câțiva din cei cenzurați sau interziși în diferite părți ale globului. The Whisperers vor transmite mesajele lor pierdute, puse la index sau uitate peste timp.
Imaginați-vă o instalație vie, umană. Totuși rece și impersonală. Zece corpuri care, prin intermediul unor pâlnii lungi, șoptesc într-una în urechile celor care vor să asculte. Spectatorii aleg dacă vor să participe. Șoptitorii se vor declanșa doar dacă au ascultători. E o relație intimă (unu la unu) și, în același timp, colectivă. Acest grup sculptural compus din performeri și ascultători va fi mobil, într-o mișcare perpetuă și uniformă. Instalația noastră performativă se poate adapta la orice spațiu, indoor sau outdoor. Momentul nu va depăși 40 de minute și se va petrece fără o intervenție muzicală. E o întîlnire cu valoare oximoronică: suntem aproape, dar la distanță, împreună, dar separați, vorbim utilizând șoapta. Un soi de autoironie deghizată în performance privitoare la rolul actorului și la un posibil aspect al muncii sale în viitor. Până la urmă, artistul/actorul e dator să vorbească. Noi suntem cei care aleg ce fac cu vorbele sale”, a explicat Ionuț Caras conceptul instalației.
Regie, scenariu, concept: Ionuț Caras
Costume, lume obiectuală: Zsófia Gábor
Imagine, montaj: Raul Stan, Vlad Braga
Sound: Radu Dogaru
Grafică: Mircea Ioan Pop
Distribuție: Salomeea Rusu, Christian Har, Francesca Fülop, Ștefan Liță, Alexandra Cheroiu, Dragoș Ioniță, Sabina Lazăr, Robert Ioan, Sara Pongrac, Adelin Tudorache.
Instalația umană poate fi admirată și simțită luni, 4 octombrie, la Ziz. Mai multe detalii despre eveniment găsiți AICI.
