F.M. Dostoievski: Smerita – Povestire fantastică (fragment)
Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski
În curs de apariție la Editura Revistei Timpul. Lansarea cărții are loc la BOOKFEST – Salonul Internațional de Carte, pe 3 iunie, ora 16.00.
Cererea în căsătorie
Am să explic simplu „dedesubturile” despre ea pe care le-am aflat: tatăl şi mama ei muriseră deja de multă vreme, cu trei ani înainte, iar ea a rămas la două mătuşi dezordonate. De fapt, e puţin spus dezordonate. Una dintre ele e o văduvă cu şase copii, unul mai mic decât celălalt, a doua e o fată mare bătrână şi mârşavă. Ambele erau mârşave. Tatăl ei fusese funcţionar de stat, se trăgea din pisari, nobil, dar nu şi-a transmis titlul, mai pe scurt, totul îmi era favorabil. Eu făceam parte cumva dintr-o societate mai înaltă: totuşi eram căpitan în retragere al unui regiment strălucit, independent şi altele, nobil get beget, cât despre casa de amanet, păi asta doar le-a umplut de respect pe mătuşile ei. Ea a trăit la mătuşile astea trei ani ca o sclavă, dar totuşi a izbutit să susţină pe undeva un examen, a reuşit să-l ia, a făcut tot posibilul să se rupă de la muncile zilnice istovitoare şi să şi înveţe, iar asta însemna ceva, că miza spre ceva superior, mai nobil! Iar eu de ce voiam să mă căsătoresc? Dar, de fapt, eu n-am nici o importanţă, despre mine – mai încolo… Şi nu despre mine e vorba aici. Ea i-a învăţat pe copiii mătuşii carte, cosea rufele, iar mai târziu era pusă să spele şi podelele, deşi era bolnavă de plămâni. Pe deasupra, o şi băteau şi-i scoteau ochii pentru fiecare bucăţică de pâine. În sfârşit, până la urmă s-au hotărât s-o vândă. Ptiu! Sar peste amănuntele murdare. Mai târziu mi-a povestit ea totul, în amănunt. Toate astea au fost urmărite un an întreg de negustorul gras din vecini, nu era un simplu tarabagiu, avea două băcănii. El deja băgase în pământ două soţii, aşa c-o căuta pe a treia şi a chitit-o pe ea: „E blajină, a crescut în sărăcie, iar eu mă căsătoresc de dragul orfanilor mei”. Băcanul avea, într-adevăr, şi copii. S-a prezentat şi a început să se tocmească cu mătuşile ei, mai avea şi cincizeci de ani, ea era îngrozită. Exact atunci a început să vină la mine ca să capete bani pentru anunţurile ei din „Vocea”. În fine, şi-a rugat mătuşile să-i permită să se gândească la propunere măcar o vreme. Au lăsat-o să se gândească, dar nu mult: „Nici noi nu mai ştim ce să mâncăm, nu mai avem cum să mai hrănim încă o gură”. Eu aflasem toate astea, iar în acea ultimă vizită a ei la mine mă hotărâsem. În acea seară a venit negustorul, aducând de la băcănie un funt de bomboane de jumătate de rublă; ea stă cu el, iar eu am chemat-o pe Lucheria din bucătărie şi am trimis-o să-i şoptească că sunt la poarta ei şi o aştept să-i spun ceva urgent. Eram mulţumit de mine. Şi, în general, în acea zi eram tare mândru de mine. Atunci şi acolo, la poartă, deja uimită că am chemat-o, i-am explicat, de faţă cu Lucheria, că m-aş simţi fericit şi onorat dacă… În al doilea rând, ca să nu se mire de maniera mea în care îi spun şi că-i cer asta la poartă, i-am explicat: „Sunt un om sincer şi direct şi ştiu cum stau lucrurile”. Nici nu minţeam, chiar aşa sunt – sincer şi direct. Dar la naiba cu asta. Nu vorbeam doar corect, ca un om educat, ci şi original, ceea ce e mai important. Nu e un păcat să recunosc asta. Vreau să mă judec şi mă judec. Trebuie să aduc toate argumentele pro şi contra. Şi după aceea îmi aminteam de acea întâmplare cu multă plăcere, deşi e o prostie; i-am spus direct atunci, fără nici o ruşine, că, în primul rând nu-s prea talentat, nu sunt foarte deştept, poate că nu sunt nici deosebit de bun, sunt un egoist destul de obişnuit (îmi amintesc această expresie, am compus-o în drum spre ea şi am fost mulţumit) şi că s-ar putea foarte bine să am multe alte trăsături negative şi în alte privinţe. Toate astea au fost spuse cu un soi de mândrie deosebită, ştiţi cum vine asta. Evident că am avut atâta subtilitate ca, după ce i-am dezvăluit cavalereşte defectele mele, n-am ratat să-i afişez şi calităţile: „Dar, în schimb, în locul ălora… sunt aşa, aşa şi aşa”. Am simţit că deocamdată e foarte speriată, dar eu n-am înmuiat nimic, puţin îmi pasă că i-e frică, special am fost mai direct: i-am spus că nu va duce lipsă de mâncare, iar în ceea ce priveşte toaletele diverse, teatrele, balurile – de astea va trebui să se lipsească deocamdată, poate mai târziu, după ce îmi voi atinge scopurile. Eram foarte pasionat de tonul ăsta aspru. Am mai adăugat, dar tot cumva în treacăt, că dacă am o așa ocupație, adică dacă țin casa de amanet, atunci urmăresc un scop, în sens că am un motiv să fac asta… Dar doar aveam dreptul să mă exprim așa: am avut, într-adevăr, un aşa scop şi motiv. Dar staţi un pic, domnilor, eu sunt primul care am urât – toată viaţa – casa asta de amanet, dar, deşi e caraghios să-mi vorbesc mie însumi cu fraze misterioase, doar eu „mă răzbunam pe societate”, într-adevăr, într-adevăr, într-adevăr! Dar ironia ei de dimineaţă legată de faptul că m-aş „răzbuna” a fost nedreaptă. Adică, vedeţi dumneavoastră, dacă i-aş fi răspuns direct, cu cuvinte simple: „Da, mă răzbun pe societate”, ea ar fi izbucnit în hohote de râs, aşa cum a făcut dimineaţa, şi ar fi fost, într-adevăr, o situaţie caraghioasă! Iar cu o aluzie alunecoasă, cu ajutorul unei fraze misterioase, imaginaţia poate fi cucerită. Mai ales că atunci nu-mi era frică de nimic, doar ştiam că de negustorul grăsan îi era oricum mai silă decât de mine şi că eu, venind la poarta ei, sunt un eliberator. Înţelegeam bine asta. Oh, omul înţelege perfect ticăloşia! Dar era oare o ticăloşie? Oare cum poţi judeca un om într-o astfel de situaţie? Oare în acele momente n-o iubeam deja?
Staţi puţin: evident că nu i-am spus atunci nici un cuvânt despre beneficiile aduse de ea mie, din contra, ah, din contra: „Eu sunt cel binecuvântat, dacă accepţi, nu dumneata”, i-am zis. I-am exprimat asta şi prin cuvinte, n-am putut să mă abţin, poate că a ieşit aiurea; am observat că s-a încruntat puţin. Dar în general am ieşit în câştig clar. Staţi puţin, dacă tot îmi amintesc de toată murdăria asta, să vă spun şi de ultima porcărie: stăteam lângă ea, dar mă gândeam la mine, ce înalt sunt, bine făcut, educat şi, în sfârşit, vă spun fără nici o înfumurare, foarte chipeş. Iată ce aveam în cap în acele momente. Fireşte că atunci, la poartă, ea mi-a spus „da”. Dar… dar trebuie să menționez: atunci, la poartă, ea s-a gândit îndelung, înainte să-mi spună acel „da”. A căzut pe gânduri şi atât de mult s-a gândit, încât la un moment dat mi-a venit s-o întreb: „Ei?” şi chiar n-am mai putut rezista să n-o întreb, cu mult şic: „Ei bine?”
– Aveţi răbdare, mă gândesc.
Şi avea o feţişoară atât de serioasă… atât de serioasă, c-aş fi putut să-mi dau seama de pe atunci! Iar eu mă simţeam jignit de-a binelea: „Dar oare ea chiar stă să se gândească dacă să mă aleagă pe mine sau pe negustorul ăla?” Eh, nu înţelegeam încă nimic atunci! Nu înţelegeam încă absolut nimic atunci! Până astăzi nu am înţeles! Îmi amintesc cum Lucheria m-a ajuns din urmă, alergând după mine, când plecam deja, m-a oprit din drum şi mi-a spus: „Dumnezeu o să vă răsplătească, domnule, c-o luaţi pe domnişoara noastră dragă, dar să nu-i spuneţi asta, că e tare mândră”.
Ei, şi ce dacă-i mândră? Păi mie-mi plac femeile mândre. Femeile mândre sunt deosebit de atrăgătoare mai ales când… ei, când nu mai ai nici o îndoială de puterea ta asupra lor, nu? Ah, cât de mic şi de stângaci e omul! Ah, cât de satisfăcut eram atunci! Dar ştiţi, atunci, la poartă, când se gândea dacă să-mi spună „da” sau „nu”, iar eu eram uimit că poate să pună la îndoială între cine să aleagă, între mine sau acel negustor, vă daţi seama că ei putea să-i vină şi o astfel de idee: „Dacă e nefericire şi aici, şi acolo, oare nu e mai bine să aleg direct ce e mai rău, adică să-l aleg pe tarabagiul gras, lasă-l să mă bată cât mai repede, beat, până la moarte!” Nu? Cum credeţi, putea să se gândească la aşa ceva?
Şi nici acum nu pricep, nici acum nu înţeleg nimic! Eu acum tocmai am spus că s-ar fi putut gândi la asta: să aleagă cel mai mare rău, adică pe negustor. Dar… cine era pentru ea cel mai mare rău – eu sau negustorul? Negustorul sau cămătarul care citează din Goethe? Aceasta-i întrebarea! Ce întrebare? Nici asta nu înţelegi: răspunsul e întins pe masă, iar tu zici „întrebarea”! Să mă ia dracu pe mine! Nu despre mine este vorba… Dar, apropo, ce importanţă are acum pentru mine dacă despre mine sau nu despre mine e vorba acum? Asta chiar că nu am cum să hotărăsc. Mai bine m-aş culca. Mă doare capul…
