Scriitorul canadian Iain Reid nu și-a început cariera cu ficțiune, preferând să relateze la persoana I despre propria viață și experiență. Celor două volume de nonficțiune premiate, One Bird’s Choice (2010) și The Truth About Luck (2013), le-a urmat romanul Mă gândesc să-i pun capăt (2016), proaspăt apărut la Curtea Veche în traducerea Andreei Florescu.
Spre deosebire de nonficțiune, odată început, spune Reid într-un interviu, un roman poate duce oriunde și în el se poate întâmpla orice. Scrisă vreme de trei ani, cartea a devenit surprinzător de personală pentru canadian, care s-a inspirat inclusiv din relația părinților săi: „Într-o autobiografie, scoți la iveală anumite lucruri care-ți plac și lași restul deoparte. Cu acest roman, însă, brusc, toate ideile care mă preocupau și mă nelinișteau erau în fața mea.“
Iain Reid se arată interesat de marile teme ale epocii noastre: căsătorie sau relații versus singurătate, ce înseamnă să îmbătrânești, frica de moarte, dar și care sunt limitele liberului-arbitru și ce e aceea predeterminarea. Împrumutând persoana I din volumele de memorii, Mă gândesc să-i pun capăt se apropie de cititor, creând premisa pentru intimitate. Încă din primele rânduri, naratoarea nenumită se confesează: ar vrea s-o încheie, s-o termine, să-i pună capăt. Gândul s-a înrădăcinat în ea și nu-i dă pace. Prezumția firească e că se referă la relația cu Jake, bărbatul aflat în stânga ei în mașină. Cei doi sunt pe drum spre ferma părinților lui. E prima dată când îi întâlnește. De fapt, relația însăși e una proaspătă: n-are nici două luni. Sunt povestite minuțios anecdote din relația sa cu Jake: întâlnirea întâmplătoare într-un bar, intensitatea legăturii lor, nopțile petrecute vorbind la nesfârșit, felul cum dorm împreună. Naratoarea e ambivalentă: deși pare c-ar vrea să încheie relația și că se simte în largul ei singură, temându-se să-și petreacă o viață întreagă alături de aceeași persoană, în același timp, își exprimă admirația pentru intelectul lui Jake, care lucrează într-un laborator. El, pe de altă parte, e interiorizat și mizantrop, egoist și atent aproape exclusiv la propriile nevoi. Bagajul emoțional pe care-l aducem cu noi în relații e psihanalizabil: ies la iveală nesiguranțe și anxietăți, teama de abandon sau ideea că, dacă îi vede casa unde a crescut, dacă îi întâlnește părinții, o să-l înțeleagă cu adevărat.
Accentul pus pe problema singurătate versus viață de cuplu distrage o clipă atenția de la pustiul rural în care s-au avântat cei doi, pe drumuri lipsite de case pe care abia are loc o mașină. Atmosfera de încremenire e dată nu doar de peisajul înzăpezit văzut pe geam, ci și de melodia country de la radio care se repetă la nesfârșit. De pe scaunele din față ale automobilului, prima parte a romanului dă tot mai des senzația claustrofobie, strângându-se mai tare și mai tare în jurul personajelor. Pe nesimțite, cartea plonjează pe tărâmul unui horror psihologic demn de Shirley Jackson.
De aici încolo, acțiunea începe o explorare tot mai profundă a cotloanelor întunecate ale minții omenești, de la anxietate cotind înspre schizofrenie. Spre deosebire de adaptarea cinematografică a lui Charlie Kaufman, care „îndulcește“ pe alocuri acțiunea, cartea devine de-a dreptul înfricoșătoare. Cele două personaje principale se oglindesc, se mulează unul pe altul, se contopesc. În paranteză fie spus, sexul naratoarei e, de fapt, ambiguu, ceea ce se vede clar în textul original, gramatica engleză permițând lejer lipsa caracteristicilor de gen. Cei doi încep o serie de acțiuni impulsive, pe alocuri forțate, pe care nici naratoarea nu și le poate explica, din casa cu urme de boală trezindu-se aruncați în curtea unui liceu izolat. Atmosfera e una de nu-tocmai-real, de vis virând în coșmar.
Elementele de thriller doar potențează întrebările filosofice pe care cartea le ridică: nu poți ști niciodată tot ce gândesc ceilalți. Dar tot ce gândești tu? Oare gândul e cel care face realitatea? Nesiguranța, suspansul și secretele se tot înmulțesc. Plecată în căutarea lui Jake, naratoarea se trezește vânată de un îngrijitor bătrân. Pe holurile sinistre ale liceului, în mijlocul viscolului, mai că te-aștepți să apară cele două gemene din The Shining, căruia Reid îi închină, de altfel, un omagiu în paginile umplute de mesajul „Ce mai aștepți?“. Ți-e frică și nu știi de ce. Ești sigur că urmează o crimă, o întorsătură bruscă de situație, dar nu știi de unde și cum se va întâmpla. Să rămâi captiv în mintea umană e, poate, cel mai înfricoșător lucru dintre toate.
După un rollercoaster întins pe două sute de pagini, finalul romanului e greu de pătruns. A iscat discuții în toată lumea, pe forumuri și siteuri dedicate. Despre ce e cartea de fapt? Depresie? Relații? Neurodiversitate? Scris? Sau e doar o halucinație? În psihologia personajelor rămân încă multe secrete de aflat, așa cum a și intenționat, de fapt, autorul. Orice interpretare e validă, spune el. E oarecum nedrept, crede Reid, că revedem un film, un serial, sau că ascultăm la nesfârșit o melodie anume, însă cărțile, cel mai adesea, nu le mai scoatem din bibliotecă odată încheiate. De aceea, cred că vei vrea să-i recitești romanul, dezvelind straturile treptat, tot întrebându-te ce naiba s-a întâmplat. Și dacă, nu cumva, „sfârșitul a fost scris încă de la început“.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 3, ediția de primăvară 2022.
