Pe 19 iulie, EC Talks începe cu Daniela Drăghici (specialistă cu peste douăzeci de ani de experiență internațională în advocacy pentru politici publice, expert în sănătate, drepturi reproductive și violență de gen) și Andreea Marcu (fundraiser, manager, producător, organizator de evenimente și PR) de la asociația Sexul vs. Barza, într-o discuție moderată de Șerban Suciu.
Spațiul din jurul scenei Back Yard este ticsit, e clar că mulți oameni vin la Electric Castle *și* pentru că sunt puși pe gânduri și pe jar, iar tema educației sexuale este un punct nevralgic important. Dar nu începem cu scrâșnirea dinților, ci cu umor și speranță. E minunat să vezi lucruri grave puse într-o perspectivă optimistă prin scamatorii de limbaj și prin atitudine pozitivă. Daniela spune „am trecut de la comunism fără educație sexuală, la democrație fără educație sexuală”, cu un zâmbet înțelept pe buze, iar despachetarea sensurilor acestei fraze merită un articol de sine stătător.
Se înșiră o sumedenie de orori, în fond. Tinerii scriu mesaje disperate pe canalele de comunicare ale asociației, la 3 dimineața, încercând să afle ce se întâmplă cu ei din punct de vedere sexual, fiindcă profesorii n-au voie să le spună, medicii de familie nu respectă confidențialitatea față de familie, părinții nu știu și nu vor să discute cu ei, iar de tot restul lumii le e rușine. Între timp, de prin 2014, legislația națională referitoare la aceste lucruri este sub imperiul ideologiilor promovate de Noua Dreaptă și de Coaliția Pentru Familie, politicienii se opun educației sexuale pentru că vor să promoveze natalitatea (pe spinarea mamelor adolescente), parlamentarii au un enorm grup de „mic-dejun ecumenic”, iar lobby-ul este copleșitor până și pentru presă, care își asumă din ce în ce mai greu luări de poziție în acest sens.
Discuția s-ar putea ramifica înspre fenomenul neîncrederii în știință, înspre dezinformare și propagandă ideologică, înspre patriarhat și patriarhie, înspre legăturile dintre violență și (ne)cunoaștere, dar timpul este scurt și moderatorul este foarte bun, reușind să condenseze și să conducă ideile în mod dinamic și focalizat pe soluții, pe abordări funcționale și eficace. Invitatele înțeleg foarte bine că încrâncenarea și cinismul sunt otrăvitoare, atât pentru indivizii implicați, cât și pentru demersul în sine. Tema este atât de polarizantă și de politizată încât aproape că se prezintă pe sine ca pe o oportunitate, este motiv suficient pentru mobilizare la vot. S-a încercat. Se va mai încerca. Nu ne lăsăm!
„Bună seara, Bonțida!” strigă Alexandru Zlăvog la ora 13:00, pentru că publicul îl primește ca pe un adevărat rock-star, ceea ce și este, practic, pe Twitch, și YouTube. Este însoțit de Teodor Tiță, co-fondatorul „Gen, Știri” și „Gen, Revistă”, o platformă media pentru tineri, gestionată de tineri, un soi de pepinieră pentru jurnaliști din „Generația Z”. Împreună, se lansează într-o discuție foarte dinamică, despre schimbările din comportamentul de consum media și de știri între generații, despre diferențele dintre o lume pre- și post-social media și despre „brainrot” – un fenomen care are nevoie de enorm de mult context ca să poată fi explicat, o degenerare a limbajului și a atenției ca o consecință a algoritmilor, o stare de concentrare obsesivă, atotcuprinzătoare, pe un anumit subiect sau interes, până în punctul în care creatorii de „conținut” care livrează știri, informații, sau opinii, trebuie să le amestece în paralel cu imagini din anumite jocuri, de pildă, pentru a putea reține atenția privitorilor tineri.
În confruntarea cu neîncrederea publicului în formele de media clasice, moștenită de la o generație la alta, cât și cu formatele restrictive ale platformelor de social media, Teodor Tiță punctează foarte bine că singura șansă de recâștigare a credibilității este adoptarea benevolă a deontologiei de presă și de către „creatorii de conținut”, înțelegerea și sublinierea continuă a faptului că există „adevăr” și există „opinie”, iar cele două nu sunt interschimbabile, indiferent cât ar vrea unii să fie și să ne convingă pe toți că așa e. Munca de moderator a lui Vlad Tăușance nu e deloc lejeră în această discuție, pentru că cei doi invitați nu sunt neapărat de acord din toate punctele de vedere. Zlăvog se lansează într-o tiradă auto-ironică în care nuanțează lucrurile, între „adevărul obiectiv care se comunică” și „adevărul obiectiv care e lăsat în umbră, pentru că e incomod”, ronțăind la rădăcina ideii de obiectivitate.
Din punctul meu de vedere și în ton cu unele cuvinte mari folosite de Zlăvog, am senzația că în confuzia și ocazionalul conflict dintre profesionalismul presei, libertatea influencerului și atenția publicului, media este ceva ca un soi de „Pariu al lui Pascal”: dacă obiectivitatea unei informații este dificil de coroborat, dacă nu există un consens, însă riscurile de a ignora informația respectivă sunt uriașe și efectele devastatoare, îmi pare mai înțelept ca ea să fie discutată, decât trecută sub tăcere din motive strict deontologice. Dezbaterea aprofundează această direcție de gândire, subliniind faptul că nu informația lipsește, ci ierarhizarea ei. Aplicarea unui principiu de gândire critică, a unui filtru, rămâne aparent la latitudinea celor care primesc informațiile și mulți creatori de conținut își găsesc unicitatea și valoarea tocmai în oferirea acestui serviciu. Și dacă tot vorbim de „conținut”, ne înfigem dinții și în acest cuvânt, căzând cu toții de acord că este gol, că se referă la relația cu algoritmii platformelor precum YouTube, nu la intenția umană din spatele produselor media reunite sub umbrela lui. Carevasăzică, „conținutul” e o „formă fără fond”. Ce mi-ar plăcea să aud părerile lui Maiorescu despre asta. Sau ale lui Ion Heliade-Rădulescu cu al lui „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, adică „faceți content, oameni buni, orice, numai faceți content!”. Concluzia lipsește. Om fi noi câteva sute adunați aici, dar nu destui ca să tranșăm aceste probleme. Totuși, se simte foarte bine dialogul și ascultarea asta reciprocă. „Noapte bună, Bonțida!”, încheie Zlăvog, cu o plecăciune.
Greu de urmat așa ceva, dar Maria Popovici și Claudiu Teohari au toate șansele să reușească. Maria este actriță, dar e la EC mai degrabă din unghiul carierei sale în stand-up comedy, iar pe Teo îl știe și-l iubește o bulă întreagă, ca să zic așa, datorită spectacolelor sale de comedie din Club 99. Aceasta este prima ediție Electric Castle în care a fost creat un spațiu pentru stand-up și pentru proiecții de film despre muzică, în fosta clădire a grajdurilor castelului. Sunt aici Costel, Vio, Teo, Maria și alți câteva zeci de comici de la Comedy Box.
Dimineața, îl surprind pe Costel cercetând bazinele înalte din care beau odinioară caii. Își închipuie cum se spălau ei pe față dimineața. E haios și fără public. Maria și Teo sunt în mare formă la EC Talks, Oana Dimofte parcă joacă tenis, atâta „ridicare la fileu” se simte în discuție. Ideile se leagă parcă de la o serie de invitați la alta, iar comicii vorbesc despre responsabilitatea pe care se simt nevoiți să o gestioneze, fiind tratați adeseori la rândul lor ca niște comentatori ai subiectelor fierbinți ale momentului. Nu își doresc să trebuiască să scrie material nou și super-perisabil în fiecare săptămână, ceea ce îi împinge, în fond, să abordeze lucrurile dintr-o perspectivă mai universală, să găsească aspecte general valabile în comportamentele și reacțiile pe care le satirizează.
Se aduce vorba și de celebritate și de libertatea de a putea să-ți cumperi de unul singur chiloți de la mall, fără să fii asaltat de o armată de fani înnebuniți. Oana bagă bățul prin gard și întreabă de „hazul de necaz” ca mecanism de defulare a unor energii despre care s-ar putea crede că ar fi mai bine folosite în sensuri mai constructive. Răspunsul este pe măsură – invitații (și publicul) nu văd cum ar putea fi canalizate energiile deviate înspre umor, spre o mai grabnică realizare a rețelei de autostrăzi. „Am fi la fel de apăsați de probleme, dar mai triști.”
Vorbim și despre fenomenul „corectitudinii politice”, iar Teo subliniază că i se pare mai degrabă o chestiune care apare în interviuri, ceva ideologic, decât ceva de care să te lovești foarte des „în sălbăticie”, carevasăzică pe stradă sau în autobuz. Și tot la acest capitol, se face o distincție foarte importantă între subiectul unei glume și victima ei. La fel ca diferența dintre a fi ghiolban și a fi o victimă a corectitudinii politice.
Maria se turează din ce în ce mai tare de la un subiect la altul, încep să zboare cuvinte colorate, iar ca răspuns la o întrebare de pișicher, Teo lansează cu dezinvoltură o zicere care, dacă n-ar fi atât de inacceptabilă în spațiul public, ar trebui să fie pe o serie limitată de tricouri EC, care s-ar vinde ca pâinea caldă – „P**a e un vibe, man!”. Ne spargem de râs, e cu scântei și focuri de artificii, în plină amiază. Nicicând n-am văzut zona Backyard mai ticsită de oameni, n-ai loc nici să pui un pahar.
E foarte grăitor faptul că aproape tot spațiul se golește în 15 minute, înainte de începerea ultimei discuții a zilei, cu Lucian Ioan Rus (secretar de stat în cadrul Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului) și Delia Mircea (fondatoarea site-ului de analiză contabilă și fiscală Contzilla și economist certificat ACCA, cu peste 20 de ani de experiență).
Avem parte de o prezență foarte lustruită, un discurs foarte bine pus la punct, de politician veritabil, deși se revendică rădăcini solide în antreprenoriat. Vlad Tăușance începe prin a pune întrebări incisive legate de mediul de afaceri din România, la care Delia Mircea răspunde sincer cu statistici îngrijorătoare, dar efortul de marketing al domnului Rus este de neoprit, bine învățat, optimist în modul acela sinistru și divorțat de presentimentele publicului cu care ne-am obișnuit din comunicarea oficialilor. Creștere economică și succese peste succese în digitalizare, în lansarea de proiecte, în simplificarea procedurilor, în timp ce noi rămânem să ne scărpinăm în cap, nedumeriți și iritați. Pisica reformelor fiscale cu hei-rup și scandal generalizat e aruncată la Ministerul Finanțelor, ceea ce nu face decât să ne convingă că „nu știe stânga ce face dreapta”, asta în interpretarea cea mai binevoitoare a declarațiilor.
Publicul are nu atât întrebări, cât nevoia de a se face auzit, de a ridica probleme reale, dar nu pentru asta s-a venit. S-a venit pentru marketing de mare clasă. Căutăm spărturi în armură, căutăm autenticitate și sinceritate, dar timpul e scurt și nu prea ne iese. Asta e, la ce să te și aștepți?, până la urmă omul e în bârlogul activiștilor, scena EC Talks nu prea e un „safe space” pentru domnul Rus, așa că nu coboară scuturile, iar noi am cam obosit să fandăm și așa se și termină a doua zi de EC Talks.
Concertele zilei pentru mine sunt Fulu Miziki, o trupă pe care o așteptam încă de anul trecut, când n-au mai ajuns din Kinshasa, Congo, pentru că li s-a anulat zborul. Instrumentele lor sunt tuburi de PVC tăiate cu bomfaierul și plesnite cu spatule de silicon, chitare electrice din vechi plăci de bază, percuții din bidoane și canistre… o nebunie improvizată, alimentată cu ritmuri îndrăcite. Băieții sunt uluitori, forțe ale naturii nu altceva. Iar asta pare a fi tema serii, pentru că ultimul concert la care merg este al lui DJ Diesel – Shaquille O’Neal însuși. Până să văd programul de la EC nici nu știam că pune muzică, dar iată-l în întreaga și înspăimântătoarea lui masă, la pupitrul de DJ, cu un ecran uriaș în spate pe care explodează gorile de lavă, motoare diesel încinse, flăcări, trăsnete și lasere, în timp ce personalul de securitate alege oameni din public pe care să îi urce pe scenă alături de legendă. Shaq îi îmbrățișează, își face selfie-uri cu ei și îi lasă până și să se urce pe pupitru și să danseze. Muzica se simte la fel de uriașă ca ”Big Diesel”, iar publicul e în delir. Pentru mine, era de neratat așa ceva, iar dacă e să mă iau după câtă lume se adunase la scena Hangar (a doua cea mai mare din festival), sunt departe de a fi singurul care a simțit la fel. Shaq promite că ne vedem la anul. Așa sper! Mă întorc în camping cu capul vâjâind și cu somnul pe la gene. Ziua 3 se anunță mai răcoroasă.
