Pe data de 20 februarie a fost comemorată dezrobirea romilor din România, amintindu-ne tuturor de faptul că populația de etnie romă a fost înrobită vreme de jumătate de mileniu pe teritoriul țărilor române, iar dezrobirea sa a durat 25 de ani. Dat fiind acest eveniment recent, m-am gândit la un sezon pe care l-am văzut într-un scurt maraton pe Netflix la finalul anului trecut: Infamie (2023).
Cu o distribuție foarte bună și de o calitate cinematografică și scenaristică neașteptat de bune pentru o producție aparent comercială, serialul polonez, în prezent cu un sezon de 8 episoade, în regia Annei Maliszewska, a reușit să aducă laolaltă muzica rap, istoria romilor, respectiv efectele rasismului și ale tradiției asupra romilor contemporani în ceva ce aș numi super combo intelectual și visually stunning.
Infamie este o dramă care spune povestea Gitei, o adolescentă romă de 17 ani, al cărei vis este să devină un star rap. Talent are, însă părinții ei au alte planuri: tatăl ei decide să părăsească Marea Britanie pentru a se întoarce în Polonia unde intenționează, conform vechilor tradiții, să își „vândă” fiica unui tânăr rom din Boemia, pe nume Janko, ca soluție pentru datoriile pe care altfel nu are cum să le achite. În fața acestor evenimente, Gita luptă în cele 8 episoade pentru dreptul la libertate, independență și iubire, într-o familie romă care trăiește în continuare supusă tradițiilor.
Asemenea unui mozaic extrem de complex și de bine detaliat prin desfășurarea acțiunii, dar și din punct de vedere vizual, Infamie explorează identitatea, cultura, dar mai ales dinamicile sociale profund influențate de legătura trecutului cu prezentul. Întoarcerea la rădăcini a Gitei, până atunci déjà obișnuită cu o adolescență care se desfășura în mijlocul unei societăți cât de cât detașate de vechile rădăcini ale familiei, devine o ancoră-obstacol care nu o împiedică totuși să își manifeste personalitatea. Autenticitatea personajului principal este profund emoționantă și magnetizează exact așa cum o cere un fir narativ care provoacă intelectual și emoțional în egală măsură.
Narațiunea provoacă întâi de toate datorită temelor sociale și politice care ilustrează conflictele rasiale și etnice, însă maturizarea personajului aș spune că este de fapt subiectul care trebuie explorat cel mai în profunzime, dincolo de artificiile care extind sau din contră, rezolvă prejudecățile asupra culturii rome.
Gita nu este doar o adolescentă romă și nu este nici un stereotip. Ea respectă parțial tradițiile moștenite, cel puțin atunci când se află în prezența familiei, însă totodată ne arată că are propria identitate, pe care o construiește spontan. Personalității sale se adaugă valorile legate în special de egalitate, pe care le-a explorat locuind în Marea Britanie. Nu este deloc întâmplător că este pasionată de muzica rap, având în vedere că aceasta a fost încă de la început muzica marginalizaților, a celor care vor să se facă auziți atunci când se revoltă împotriva sărăciei și a inegalității, în general. Iar faptul că tocmai o femeie, mai exact o femeie romă își exprimă vocea și furia în loc să rămână supusă tradiției și inegalității de gen, face ca Gita să fie un personaj cu atât mai puternic.
Pentru Infamie, producătorii au avut un consilier, pe antropoloaga Joanna Talewicz, tocmai pentru a nu aluneca nici măcar puțin în capcana vreunor goluri în ceea ce privește acuratețea istorică de la baza scenariului. Din acest motiv, comunitatea romă a primit serialul ca pe o producție fără cusur, unde au fost perfect balansate realitățile multiculturale, statutul refugiaților și alte astfel de probleme. Desigur, era imposibil să nu fie intens comentat faptul că actorii nu sunt exclusiv de etnie romă sau că o femeie albă poartă dikhlo, baticul tradițional, fără a mai conta în cele din urmă că aceasta vorbește limba romani. Ei bine, criticismul de acest tip o să apară mereu. Până și acest text este o opinie personală și așa mi-ar plăcea să și fie citit. Apoi, fiecare să critice după vizionare.
Costumele, muzica tradițională, micile obiceiuri de zi cu zi, dar și cutumele reprezentate la scară mai largă rezumă în cele din urmă firul roșu al narațiunii, aducând în prim plan conceptul de onoare. Onoarea este cea care călăuzește acțiunile și mai ales consecințele acțiunilor tuturor personajelor, marcând întreaga atmosferă a filmului, cu accent pe finalul celui de-al optulea episod, în legătură cu care nu vreau să dau vreun spoiler.
Infamie nu este doar o poveste despre adolescență, așa cum a fost prezentat inițial serialul, ci este mai ales o meditație asupra luptei pentru identitate într-o lume care impune granițe invizibile, dar greu de depășit. Acolo unde mulți ar vedea doar un spectacol despre rebeliunea adolescenților, serialul ne provoacă, în schimb, să ne gândim mai atent la ce înseamnă libertatea, apartenența și dorința, chiar nevoia de a fi auzit.
Prin muzică și cadre foarte bine construite, Infamie nu își propune să ofere răspunsuri directe, ci să trezească întrebări – despre cine suntem, ce ne definește și cât de mult suntem dispuși să ne împotrivim condiționărilor sociale. Într-o lume care adesea ridică ziduri în loc să construiască podurile dintre oameni, serialul creează o realitate în care orice conflict, vis sau suferință devine ceva universal. Astfel, ceea ce începe ca o poveste despre rebeliunea adolescenței devine o explorare profundă a esenței umane pentru că Infamie nu este un manifest, ci o oglindă.
