Eu care nu am cunoscut niciodată un bărbat, de Jacqueline Harpman, publicat inițial în franceză în 1995, o explorare distopică a naturii umane în condiții extreme. Printr-o narațiune introspectivă și filosofică, cartea abordează teme precum singurătatea, libertatea, și identitatea feminină, ridicând întrebări dificile despre viață, suferință și condiția umană. Într-un cadru în care patruzeci de femei sunt capturate într-un buncăr, Harpman discută despre impactul izolării și despre căutarea de sine, corelând experiențele lor cu evenimente istorice tragice precum lagărele de concentrare din Al Doilea Război Mondial.
Jacqueline Harpman s-a născut în Etterbeek, Belgia, în 1929. Fiind pe jumătate evreică, familia s-a mutat la Casablanca când naziștii au invadat, întorcându-se acasă după război. Prima sa lucrare a fost publicată în 1958. În 1980 a obținut calificarea de psihanalist. Renunțase la scris după publicarea celei de-a patra cărți și și-a reluat cariera de romancieră abia douăzeci de ani mai târziu. A scris douăsprezece romane și a câștigat mai multe premii literare, cel mai recent fiind Médicis pentru romanul Eu care nu am cunoscut niciodată un bărbat.
Într-o lume marcată de individualism și de dezvoltarea tehnologiilor, care favorizează comunicarea virtuală, romanul ne invită să reflectăm asupra importanței relațiilor interpersonale și a sentimentului de apartenență la o comunitate, iar în contextul evenimentelor precum pandemia de COVID-19, care au pus sub semnul întrebării stabilitatea și predictibilitatea lumii în care trăim, textul subliniază ideea că uneori, cauzele evenimentelor sunt greu de identificat, iar consecințele pot fi imprevizibile.
Narațiunea se dezvoltă în jurul a patruzeci de femei, dintre care cea mai tânără este și naratoarea. Ele sunt ținute captive într-un buncăr subteran, unde nu se desfășoară interogatorii, dar niciuna nu are posibilitatea de a se ascunde de celelalte. Ele sunt obligate să răspundă la chemarea naturii în fața celorlalte, sunt private de orice mijloace de sinucidere, iar gardienii le interzic acestora să ofere protecție uneia dintre ele în momentele intime. Păzitorii nu le ating niciodată și nu comunică cu ele.
Interdicțiile se extind și asupra atingerilor între femei: nimeni nu poate să îmbrățișeze sau să ofere consolare prin contact fizic. Capacitățile lor reproductive s-au pierdut, inclusiv cele ale naratoarei, iar sinuciderea este strict interzisă. Gardienii par să le păstreze în viață, alimentând astfel credința femeilor că au un plan pentru ele. În această situație, femeile nu primesc nici prosoape sanitare, nici hârtie igienică, iar motivul încarcerării lor rămâne necunoscut. Fără o explicație clară pentru capturarea lor, ele devin obiecte ale observației, trăind într-o stare de neputință și resemnare.
Autoritatea dintre femei este stabilită inițial în funcție de vârstă. Pe măsură ce timpul trece în buncăr, amintirile din viețile lor anterioare devin tot mai vagi, iar naratoarea, cea mai tânără dintre ele, dezvoltă o conștiință critică în fața realității absurde în care trăiesc. Această maturizare intelectuală o distinge pe ea de celelalte femei și îi permite să întrebe natura propriei existențe. În momentul eliberării, femeile descoperă o lume în vastitate, dar și cu o imagine sumbră, văzând doar moarte și distrugere.
De-a lungul căutărilor lor în noua realitate, femeile se confruntă cu amintirile traumatic semnificative din buncăr și își organizează o nouă viață. Cu toate acestea, îmbătrânirea și boala devin temeri constante, iar moartea apare ca o eliberare inevitabilă. Naratoarea devine martor al unei treceri dintr-o existență dirijată spre o căutare a sensului și identității individuale.
Confruntată cu soarta singurătății, naratoarea își împărtășește povestea prin actul de a scrie, ceea ce reprezintă o formă de autodefinire și de recuperare a umanității sale. Semnificația scrisului ca act de libertate este centrală în roman, consolidând ideea că nararea propriei experiențe în fața opresiunii aduce alinare. Cadrul distopic servește ca o metaforă pentru analiza normelor sociale contemporane și strigătul de disperare față de o societate în criză.
Furia naratoarei servește ca un zid de protecție împotriva terorii necunoscutului. Fără informații despre trecut, prezent sau viitor, naratoarea se simte complet dezorientată și vulnerabilă. Furia devine astfel o modalitate de a-și afirma existența într-un univers care pare ostil și lipsit de sens. Indiferența celorlalte femei față de suferința ei intensifică furia naratoarei. Această atitudine a celorlalte o face să se simtă și mai izolată și mai neînțeleasă, iar furia se transformă într-o modalitate de revoltă împotriva acestei indiferențe. Începe să sub semnul întrebării realitatea în care trăiește și să caute răspunsuri, iar această curiozitate intelectuală este alimentată de o dorință profundă de a înțelege și de a da sens lumii în care este închisă.
Pe măsură ce îmbătrâneau, femeile mureau, unele aveau o moarte blândă, iar altele îi cereau naratoarei noastre să le ajute să moară pentru a le pune capăt suferinței. De-a lungul anilor, naratoarea a devenit ea însăși o ucigașă, acceptând să ajute alte femei să moară atunci când durerea lor fizică și emoțională era prea mare pentru a fi suportată. Moartea devine atât o amenințare constantă, cât și o eliberare posibilă. Romanul Eu care nu am cunoscut niciodată un bărbat este și o mărturie a rezistenței spiritului uman, dar și o avertizare asupra pericolului de a pierde umanitatea în fața lipsei individualității și a totalitarismului.
Eu care nu am cunoscut niciodată un bărbat, Jacqueline Harpman, Editura Alice Books, 2024, traducere: Diana Lupu
Fotografie de Carmen Florea.
