Încerc să susţin arta şi artiştii prin ce pot şi cât pot, mai ales pe cei care au pornit, cumva, de unde am pornit şi eu. Adică din Bihor. Ce mă bucură şi mai mult decât susţinerea artiştilor este faptul că pot să fac asta şi prin muncă; adică redactorul-șef mă trimite unde vreau, iar eu mă distrez, după care scriu despre ce am văzut şi ce am trăit. Mi se pare a deal made in heaven. Dar de ajuns despre mine, pentru că în weekend am fost la Căbeşti, unde s-a ţinut prima ediţie a festivalului SculptFEST.
De pe acum vreau să numesc artiştii care au luat parte la tabără, pentru că pentru mine ei sunt cei mai importanţi, apoi vine festivalul şi restul lucrurilor. Chiar vă rog să-i căutaţi, mai ales dacă stilul vreunuia dintre ei rezonează cu voi într-un mod aparte.
(drumroll) Artiştii sunt: Angela Szabo (o rază de soare, iar când nu e soare, e cel mai frumos fulger de pe cer), Dafina Busu (un înger cu ukulele), Daniel Dan (roşcatul meu preferat), Sorina Iagăr (care ştie că toţi suntem una cu buricul pământului), Cătălin Iagăr (domnul profesor de desen, care face şi altceva în afară de desene), Marcel Slezinger (cu care am dat mâna şi-acum ştiu cine e), Şerban Alexiu (venit de la Ploieşti doar pentru a-l prinde ploaia în Căbeşti), Mircea Niţă (omul care a tremurat lângă mine şi tablouri în timpul furtunii) şi Alexandra Niţă-Pălcău (pe care nu ştiu de ce am lăsat-o ultima, dar mi-e dragă şi când mi-a oferit o banană, am luat-o).
SculptFEST este, de fapt, mai mult decât un simplu festival. Pe lângă numele ăsta mişto (sau neaoş, cum se zice pe la noi), festivalul începe cu Tabăra Naţională de Sculptură Căbeşti „Între teluric şi celest”, tabără la care anul acesta au luat parte zece artişti minunaţi, veniţi din mai multe părţi ale României. Norocul meu este că îi cunoşteam deja pe o parte dintre ei, iar când am văzut ce au făcut (fără puţintică ruşine), am rămas fără cuvinte. Expoziţia lor de artă se află pe Valea Dâlbii, în comuna Căbeşti, unde au lucrat zece zile temeinice să arate lumii că da, ei au viziune şi talent şi ştiu să le folosească. Rezultatul este o expoziţie demnă de respect, cu exponate într-adevăr borderline teluric-celest, una dintre metodele folosite fiind chiar landsculpture.
Instituţiile locale au investit timp şi bani în acest festival-tabără, încercând să formeze un spaţiu nou pentru artişti, iar tabăra a fost doar începutul. Sâmbătă, după vernisaj, pe un câmp din comună s-a ţinut festivalul în sine, la care au participat sute de oameni. Chiar am făcut glume, cu unii dintre artişti, că atâţia oameni n-au existat niciodată în Căbeşti până acum (sâmbătă seară). Pentru cei mai mulţi oameni atracţia principală au fost Subcarpaţi, care au fost şi la vernisaj şi apoi au cântat sâmbătă, după Iarba Fiarelor. Duminică însă, când Dafina urma să cânte şi eu s-o văd pe scenă pentru prima dată, s-a cam rupt cerul şi peste comuna Căbeşti s-a lăsat, dintr-o dată, o furtună răcoroasă de vară.
Chiar dacă festivalul s-a terminat brusc din cauza furtunii de mai nu ne-a luat corturile şi tablourile pe sus, a meritat să merg până acolo, să văd expoziţia şi să discut cu artiştii, să simt pulsul artei în mijlocul naturii, într-o comună prin care doar treceam când eram copil, neavând niciodată motiv să mă opresc. Mă bucur atât de mult pentru că a avut loc sculptFEST, pentru că de asta avem nevoie: de susţinerea artiştilor pentru ca ei să continue să facă artă. O lume fără artă este o lume pierdută.
Fotografii: Denisa Ștefan
