Dacă veți căuta în DEX definiția cuvântului libertate, veți afla că reprezintă „posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință”. Dacă veți întreba o persoană cu dizabilități ce înseamnă același lucru, o să vă spună simplu: o treaptă în minus!
Era acel decembrie din ‘89, la TV se vorbea pentru prima dată despre drepturi ale omului, un viitor mai luminos decât o Lună plină într-o noapte senină de vară. În decembrie suntem învățați de mici să credem în povești, copilul din mine, obișnuit să trăiască cuminte pe patul lui de acasă sau în patul spitalului de copii, cu ceasurile pe perete și miros de formol, era fericit. Aproape-i venea să strige: Lasă, mamă, ușa deschisă să vină libertatea asta peste noi în casă! Poate ne găsește și pe noi, deși curent electric în sat nu există, poate ea merge prin noroi, poate că libertatea are oase normale și urcă ușor scările casei, Everestul vieții mele.
„Au venit francezii cu ajutoare!”, ne-a spus o rudă de la oraș. „Au adus cu ei cărucioare din alea pentru handicapați.”
Deși nu știam noi mare lucru despre libertate, democrație și alte povești post-decembriste, România afla, de la alții, că în ea trăiesc oameni diferiți, oameni care ar trebui să aibă drepturi — ce fel de drepturi, asta încă nu știam. Mi se deschide lumea, asta am gândit când, într-un scaun cu rotile, am reușit să merg singur vreo 10 metri. Un pas mic pentru omenire, dar o distanță imensă pentru mine. Așa mi-am imaginat eu și da, pentru copilul de atunci a fost ceva diferit. Putea să meargă prin ogradă, să creadă în viitor. Dar francezii nu fabricau scaune rulante tip enduro, pentru pietrele și gropile României. Așa că roțile mele s-au frânt repede și francezii cu ajutoare nu au venit iar, cel puțin nu cu ajutoarele de care eu aveam nevoie.
Conform Constituției, statul român asigură drepturi pentru fiecare cetățean al său. Inclusiv pentru persoanele cu dizabilități, inclusiv dreptul la mișcare, cel de a lucra, de a călători. Hârtia suportă multe, mai ales când pare că orice lege este făcută pentru a fi ignorată. Pentru a beneficia de o facilitate ai nevoie de documente, multe, de toate, orice. Un dosar, o cerere tip, o ștampilă. Toate se obțin de la o autoritate, dar pentru a ajunge la ele ai nevoie să urci scări, să ajungi la etaje, să treci praguri. Și tu, din scaun, de jos, te uiți la ei, de jos în sus, și vezi cum statul român se ascunde după scări, borduri, praguri. Și pentru a ajunge sus, acolo unde sfântul dosar te așteaptă, tu, din scaun, trebuie să cucerești fiecare bordură, fiecare scară. Tu, cu oasele tale de sticlă, cu viața în scaun, nu ai valențe de alpinist.
Au trecut mai bine de trei decenii de când românii trăiesc într-o țară liberă și democratică care ar trebui să îți ofere și ție, persoană cu dizabilități, indiferent de care, drepturi, șanse, garantate prin legi ce nu doar se scriu, ci se respectă. 30 de ani în care, să nu fim ipocriți, există progrese, mai ales dacă vorbim despre mentalități sociale, mai ales în rândul tinerilor care nu mai văd într-o persoană diferită de ei o curiozitate pe care e mai bine să o ignori. Deși greu, deși cu pași mici, lumea se schimbă. Chiar și la nivelul infrastructurii, acolo unde, până la urmă, este vital. Marile orașe au început să instaleze locuri accesibile pentru scaune rulante, inclusiv in parcuri. Lanțurile comerciale au parcări speciale, au wc-uri optimizate, oferă posibilitatea de a circula fără probleme în ele. Dar, pentru a ajunge într-un oraș mare, pentru a merge într-un mall trebuie să ai cu ce ajunge acolo.
De curând a fost mediatizat cazul unei fete care a fost bruscată de doi șoferi ai RATB doar pentru că ea nu putea să urmeze îndemnul biblic Ridică-te și umblă!. Deși legea îi obligă să coboare rampa pentru scaune rulante, mulți șoferi refuză să o facă din motive pe care le pot ușor invoca ca niște scuze în care nici ei nu cred. Ori multe autobuze efectiv nu sunt dotate cu rampe. Cu trenul, aventura este totală și umilința maximă. Demnitatea ta dispare atunci când ajungi pe un peron de gară și conștientizezi că neputința ta este egalată doar de nesimțirea lor. Doar că de neputința ta se face vinovat destinul, de nesimțirea lor se face vinovat un sistem întreg. Nu mai trebuie să descriu cum se urcă în trenurile patriei dintr-un scaun rulant, cred că toți ați fost martori la acest proces nu doar umilitor, ci și periculos; ideea este că, odată ajuns acolo sus observi că nu prea ai acces la nimic, nici la spațiu, nici la baie, ești liber să faci orice, doar că nu poți face nimic. Libertatea ta stă pe peron cu legea în mână și nepăsarea în față.
Pe hârtie, România are legi europene, legi care, dacă ar fi aplicate, ar face viața oricui, nu doar a persoanelor cu dizabilități, decentă, fără probleme legate de drepturi, de libertăți, chiar și de mișcare. Pare banal, pentru majoritate, să se uite în jos și să numere scările, bordurile, pragurile. Pare banal să te urci într-un tren, să fugi după un autobuz, să intri să cumperi o pâine. E simplu să te gândești că nu te interesează asta și că se poate improviza. Și da, se improvizează mult, se fac șmecherii legale doar pentru a nu face nimic. De la rampe inaccesibile, că doar nu există model standard, la autobuze în care șoferul este Dumnezeu. Și nu, aici nu este vorba despre mine, din scaun, este vorba despre acel deziderat care ar trebui să ofere tuturor o șansă de a trăi. Și ea, libertatea, nu ar trebui să fie îngrădită de legi, de nepăsare, ignoranță, ziduri sau trepte.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #5, ediția de toamnă 2022.
