Încep în mod tranșant: șansele de dezvoltare a unei țări în care cheltuielile publice depășesc 93 de procente din bugetul de stat sunt egale cu șansele de supraviețuire pe care le are un porc de Crăciun. O țară a cărei bază economică este la fel de solidă ca o trotinetă electrică la impactul cu o locomotivă va fi mereu instabilă și dependentă de organisme internaționale. Putem să uităm de cheltuielile militare foarte mari de până acum, dar absolut necesare în contextul regional actual, cheltuielile cu sănătatea care, în lipsa investițiilor, devine mai bolnavă decât pacienții și o educație care procentual alocă din PIB cel mai mic buget din Uniunea Europeană. Ce nevoie avem de autostrăzi sau infrastructură feroviară? Nouă ne place să mergem încet, admirăm peisajul.
În contextul acesta, ne așteptăm ca prețurile să fie stabile și inflația să nu se ducă la stele? Probabil că gradele din sânge trebuie să le depășească pe cele din apartamentele Bucureștiului ca să credem asta.
Ca să înțelegem cum funcționează inflația, trebuie să conștientizăm care sunt mecanismele pe care băncile centrale le au în creșterea sau diminuarea acesteia. Dobânda de politică monetară este mecanismul prin care băncile centrale oferă lichiditate băncilor comerciale. Tradus din română în română pentru cititorii ruși cu care este bine să trăim în pace și armonie în aceste vremuri, băncile comerciale se împrumută de la banca centrală, aceasta percepând o dobândă. Cu cât dobânda este mai mică, băncile pot accesa sume mai mari de bani pe care ulterior să le distribuie în economie prin creditare și investiții, acestea reflectându-se apoi în consum și dezvoltare din care guvernul mai târziu taxe, sau chiar colectează bani în mod direct în cazul în care băncile comerciale aleg să ducă banii în achiziția de hârtii de valoare și nu în creditare.
Atunci când politica monetară nu este suficientă, băncile comerciale aleg să folosească mecanisme neconvenționale — precum relaxarea cantitativă, despre care putem vorbi doar atunci când ratele dobânzilor pe termen scurt tind la zero fără a fi tipărite monede noi. Băncile centrale cumpără titluri de stat de pe piața liberă sau obligațiuni și alte hârtii de valoare de la băncile comerciale fără a folosi moneda fiduciară, de cele mai multe ori, ci doar bani electronici. Prețul acestor active va crește, va crea valoare în sistemul bancar și astfel ratele dobânzilor scad, creditele devenind mai ieftine, consumul fiind stimulat, băncile comerciale primind în schimb nu o monedă tipărită, ci doar niște conturi care, de cele mai multe ori, asigură rezervele minime obligatorii, toată lumea mulțumită, toți bolnavii sănătoși. Nici nu pare atât de complicat, oricine ar putea să fie guvernator începând de mâine.
Trecând la povești mai serioase, la nivel global inflația are un trend crescător și România reușește să fie pe podium în condițiile unei crize pe piața de energie generată nu de liberalizarea pieței, cum zi de zi susțin apostolii socialismului, ci în contextul celui mai mare consum din ultimii ani, al unui Pact verde european care a stopat producția din surse poluante și a închis unitățile pe bază de cărbune, coroborat cu scoaterea banilor de la saltea în timpul crizei sanitare, creșterea prețurilor la combustibili și reticența băncilor centrale în a lua măsuri drastice, încercând să mențină o relaxare cantitativă și dobânzi scăzute de politica monetară. Deși am asistat la 3 creșteri ale dobânzii cheie, aceasta rămâne la doar 2,5%, Cehia ajungând la 4,5%, Ungaria la 2,9 procente și Polonia la doar 2,75%, cu toate că statele din regiune au deficite bugetare sesizabil mai mici și un deficit de cont curent chiar inexistent la nivelul Poloniei.
Până la urmă, ce dacă Cehia are o dobândă de politică monetară de 4,5 procente?, noi avem un deficit negativ, putem compensa — ar spune politicienii în cor (joke, dacă citiți, nu mă luați în seamă, nu așa funcționează!).
Dacă cineva se așteaptă astăzi la o scădere a inflației prin efecte ale pieței, pot doar să spun că mereu am apreciat oamenii optimiști, dar dacă ne uităm la Est, cineva ar trebui să preia comanda. Criza energetică, principalul „motor” al inflației și principalul generator de costuri în industrie, unde inflația are cele mai ridicate valori, nu se va termina nici în cele mai optimiste scenarii până la jumătatea anului următor, prețul barilului se va diminua doar din dorința marilor jucători de a impune sancțiuni Moscovei prin scăderea prețurilor pe bursă sub costul de extracție al Federației Ruse și în condițiile în care speculatorii sunt mereu cu un pas înaintea guvernelor, previziunile nu pot să fie deloc optimiste.
Și dacă lumea nu este suficient de speriată de criza energetică, de cea de pe piața combustibililor, de problemele fluxurilor de transport sau de criza de semiconductori din ce în ce mai vizibilă, am putea să ne uităm la banii aruncați în piețe de băncile centrale timp de peste 10 ani, cu dobânzi de politică monetară aproape inexistente și scenarii de tipul helicopter money în plină criză pandemică, atunci când decidenții politici trecuți pe la școala economică a lui Marx și Keynes au văzut la orizont o puternică tendință deflaționistă ce trebuia urgent combătută (NOT).
Cum astăzi nu mai putem să facem scenarii de genul „cine câștigă dacă se bate Bruce Lee cu Van Damme”, nu o să știm niciodată dacă Milton Friedman l-ar fi bătut pe Alan Greenspan, deși descendenții lui nu pare că au învățat nimic și soluțiile pentru rezolvarea crizei pandemice au venit foarte rapid. Un cec în alb de 10 trilioane de dolari. Din decembrie 2019 și până în vara lui 2021, masa monetară M2 a crescut cu 35% doar la nivelul Statelor Unite, destul de puțin, ținând cont că în ultimii 10 ani peste 23 de trilioane au intrat în economie prin injecții artificiale ale băncilor centrale, injecții menite să stimuleze consumul fără de care marile economii nu dorm bine noaptea. O politică ideală atunci când ești în campanie electorală, dar vrei să ajuți poporul și nu doar poporul, dar chiar și sistemul bancar care nu vrea să fie ajutat, dar este mai bine să îl ajutăm cu forța pentru că el are nevoie, dar nu știe că fără dobânzile negative practicate de Banca Centrală Europeană ar colapsa precum industria siderurgică în anii ‘90.
Cum valurile pandemice nu s-au înțeles niciodată cu Valurile lui Elliott, acolo la ei, în lumea valurilor, astăzi inflația nu se va sparge brusc și totul va dispărea, pentru că țintirea inflației nu o și omoară dacă nu tragi la punct fix, chiar BCE ne învață cum: scădem consumul de energie, stingem televizorul, băgăm de 50 de lei în noua mașină Tesla sau, de ce nu?, să stingem lumina. Ca de obicei, ultimul stinge lumina.
Dacă teoriile economice pe care le-am învățat la școala monetariștilor americani sau la școala liberală de la Viena ne spun că lipsa inflației e semn rău, este ca atunci când îți taie pisica neagră calea și cineva va avea probleme (de obicei pisica, dacă nu calci frâna), sau ca atunci când îți cântă cucuveaua în loc să cânte lăutarii, o tendință deflaționistă prevestind crize ce duc la scăderea consumului și diminuarea vitezei de circulație a banilor, nici nu știm încă vreo modalitate miraculoasă de dezvoltare duduind în inflație. O inflație sănătoasă, generatoare de creșteri economice, este de 2%, practic ne-am putea lăuda că în România deja avem de vreo 5 ori câte 2%, ar trebui să prosperăm și să creștem precum conturile… sau mai bine lasă!
Scenariul crizei energetice — urmată de o inflație de peste 10 procente — îl știm încă din anii ‘70, Războiul Rece este deja început, avem cel puțin o țară europeană condusă de un general, așa că, dacă nu ar trebui să scădem consumul, chiar m-aș uita de curiozitate pe TVR. Poate găsesc vreun discurs interesant.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 3, ediția de primăvară 2022.
