În ultimele luni am fost mai mult ca oricând eu; totuși, mă regăsesc pe mine, cea pe care o știu, extrem de puțin spre deloc. Mă gândesc să scriu despre pierdere de la sfârșitul anului trecut când, din motive care au ținut de ceva mai presus de mine (și când spun ceva sunt conștientă de trauma din care vine lipsa individuării, lipsa asumării acelui eu simplu care poate acționa fără ajutor), am plecat pentru zece zile la un silent retreat chiar de sărbători. Primul an în care nu am fost cu oamenii dragi, cu familia, ci cu golul din mine. Cu gălăgia. Bruiajul. Fricile. Întunericul. Cu lacrimile ce nu au vrut să iasă așa cum ar fi avut nevoie, dar s-au apropiat mult mai mult de lumină. Cu toate senzațiile acelui mic eu în formare. Cu mine, așa cum m-am găsit în cele zece zile de tăcere și meditație.
Să scrii despre pierdere atunci când cazi e puțin paradoxal. Căci ai fi tentat să spui că pierzi totul.
Cu toții suntem fragili. Îmi răsună în minte (și în inimă) fraza asta scurtă și de impact pe care mi-a spus-o terapeuta la care am apelat în plin proces de cădere în gol. Căci doar atunci ne ducem la doctor, când ne ajunge cuțitul la os sau picăm și, în timp ce cădem, începem să ne întrebăm dacă avem sau nu parașută. Cu toții suntem fragili. Nodul din gât pe care l-am simțit atunci când am citit fraza încă e acolo și nu e nodul pe care aș ține cu orice preț să-l desfac, cum e cazul multor alte noduri, ci e emoția nouă dată de simțirea unui om care poate susține și ghida în mod natural și firesc. Cu toții suntem fragili. Și tocmai de aceea avem nevoie de oameni care să ne simtă.
Uneori e nevoie de 36 de ani de căutări ca să-i găsim. Sau poate mai mulți. Nu știam că există astfel de oameni și, sinceră să fiu, chiar dacă pe undeva speram, nu credeam că există oameni cu care eu să pot relaționa atât de firesc întru propria descoperire și vindecare. Parcursurile terapeutice pe care le-am urmat de-a lungul vieții au adus fiecare câte ceva la suprafață pentru că da, din orice experiență avem de tras foloase, de integrat și învățat – dar în cazul majorității a fost mai mult forțare decât curgere, mai multă dorință și mai puțină susținere reală și naturală. A fost despre limitele lor, dar a fost mai ales despre limitele mele. Cu toții suntem fragili mi-a adus, în picaj, relaxarea de a fi așa cum sunt acum, fără presiunea schimbării cu orice preț, fără așteptarea ca după nu știu câte ședințe să se întâmple nu știu ce, fără senzația că trebuie să se întâmple ceva. Ceva se întâmplă oricum, în fiecare zi, cu noi. În fiecare interacțiune cu persoanele care ne dau cele mai mari bătăi de cap. În fiecare noapte, atunci când visăm și apoi ne notăm în detaliu visele. În fiecare moment de conștientizare. Psihicul lucrează pentru noi mai bine decât știm că o face.
Pierderea, așa cum o rumeg deja de luni bune atunci când merg spre stația de autobuz, când aștept un Uber întârziat sau când stau la coadă la magazin este, pentru mine, percepția clară a durerii nemascate de alte emoții. Durerea de a fi fost atât de ruptă de lumea mea interioară autentică, încât am căutat în afara mea orice nu simțeam în mine. Durerea de a fi încercat prea mulți ani la rând să mă ajustez, astfel că nu am mai putut vedea dacă limitele mele chiar se potrivesc cu forma în care voiam să intru. Durerea de a simți clar, ca o tăietură, că da, sunt fundamental singură. Singurătatea existențială, dar nu singurătatea celui care mai are multe de vindecat la sine și trebuie să o facă fără spectatori, ci a celui care știe că și după ce le va vindeca va fi tot singur. Dar, poate, puțin mai deschis către oameni și mult mai apt să-și trăiască durerile nemascate de fel de fel de alte emoții. Și, prin asta, mai pregătit pentru conexiune reală cu cei din jur.
În ultimul an am pierdut câțiva oameni care ajunseseră să ocupe locuri foarte apropiate de centrul lumii mele. Un terapeut, câțiva oameni dragi, profesorul cel mai important al vieții mele, fără de care poate nu aș fi continuat multă vreme să mă exprim prin scris. Primii au ieșit din viața mea în urma unor vârtejuri emoționale puternice, ultimul a ieșit din această lume cu totul. I-am plâns mult pe toți. M-a mirat și pe mine câte lacrimi adunasem și câte s-au scurs zile și zile la rând. Mi-a fost dor de ei și încă îmi e. Când mă gândesc la ei ca oameni pe care i-am pierdut, simt durerea de a nu-i mai avea aproape. Știu că nu i-am pierdut în adevăratul sens al cuvântului, ci că doar s-au mutat mai departe de centru. Nimeni nu poate dispărea din lumea noastră internă, mai ales aceia dintre oamenii care ne-au oglindit și arătat părți importante din noi, multe acoperite de straturi groase. Dar fără așa-zisa lor pierdere nu aș fi ajuns să cad în gol și să-mi dau seama că, oricâte parașute îmi voi deschide cu ajutorul celorlalți, niciuna dintre ele nu va fi la fel de sigură ca a mea. Oricât ar fi de mică și de ponosită din lipsă de folosire. Oricât mi-ar fi de teamă că nu va ține, că nu e suficient de puternică. Oricât de serios voi crede că golurile altora sunt ale mele și e musai să mă arunc cu ei. Oricât de mult îmi va veni să mă agăț de plasele lor de salvare atunci când va trebui să sar singură.
Să scrii despre pierdere atunci când cazi e puțin paradoxal. Căci ai fi tentat să spui că pierzi totul.
Dar poate că acest tot e doar o iluzie. Am pierdut iluzia că voi fi salvată de și prin alții. Am primit, în schimb, luni întregi în care am decojit la mine ca la ceapă, zile pline de plâns și de lumina de dincolo de lacrimi, o inimă care pulsează în ritmul lumii întregi și certitudinea că în mine și în ceilalți este și va fi mereu mai mult decât am fost învățată să văd, să aud și să simt.
