Un lucru pe care poate că puţină lume îl ştie despre mine e faptul că sunt depresiv. Desigur, unii dintre oamenii care mă ştiu sau care mă urmăresc pot spune asta despre mine la modul „dă-l în plm de depresivu’ vieţii”, însă, contrar faptului că pot fi o scârbă deseori şi că există mari şanse să fiu greu de înghiţit, sunt depresiv.
Mi-a luat mult timp să înţeleg asta, şi mai mult timp să o accept, iar acum mă lupt de mult timp cu depresia, încercând s-o dovedesc. Au fost perioade când am reuşit s-o ţin culcată la pământ, c-un genunchi pe grumaz, alteori am făcut schimb de roluri şi-am simţit pe propria-mi piele cum e să fiu sufocat de ea. E un du-te-vino continuu, de care nu scap niciodată, aproape că e un vals pe care-l ştim doar eu şi ea, unul stângaci la început, însă cu timpul am devenit un cuplu atât de bine închegat încât nu ne mai călcăm pe vârfurile pantofilor cu lac niciodată. Suntem un întreg. Ei bine, asta a fost greu de acceptat. Să formez un întreg cu duşmanul, ba chiar să-l îmbrăţişez.
De câteva luni sunt la pământ. Ştiu, ştiu, nu pare. Am auzit asta şi azi, când am spus cuiva că sunt la capătul puterilor. Şi mi-a zis „wow, chiar nu pare”. Chiar nu, recunosc. Pentru că e o luptă internă, am semnat amândoi un fel de GDPR şi nu avem voie s-o ardem public. Multe lucruri nu par a fi ceea ce sunt. De cele mai multe ori nici oamenii nu par a fi ceea ce sunt. Poate de asta m-am răcit de oameni, la fel cum m-am răcit de mine. Nici eu n-am fost de multe ori ceea ce păream a fi. Am făcut greşeli, am minţit, am rănit oameni, în toate astea, însă, minţindu-mă că sunt mai bun decât ceilalţi.
Astăzi scriu despre depresie şi-o fac pentru că am obosit să aud „te alinţi”, „e doar în capul tău”, „ai prea mult timp liber”, „nu pare”, „de ce eşti depresiv? Alţii au mai puţine decât tine şi sunt ok”, iar lista poate continua la nesfârşit. Sunt idioţenii al căror martor sunt deseori când spun că sunt depresiv. De parcă depresia te interoghează înainte să vadă câţi bani ai în conturi, ce statut social ai sau cât de mult munceşti. Nici cancerul nu te întreabă dacă-ţi place viaţa înainte să ţi-o fure, de ce ar fi depresia mai proastă?
Sigur, există posibilitatea să aud, pe urmă, faptul că depresia e o fiţă, pe când cancerul e o boală. Doar ştim că de cele mai multe ori bolile de cap sunt perfect ignorate. Dacă nu e tumoră, nu poate fi altceva decât fiţă. Fiţa fiţelor, până faci un AVC. Sau un atac de cord. De ce? Pentru că nu, nu e doar în capul meu. În mijlocul unui atac de panică, când pui pulsoximetrul pe deget şi-ţi arată puls de 178, ei bine, nu e doar în capul tău, ci inima chiar ţi-o ia razna pe foarte bune. Nu se prescriu medicamente pentru palpitaţii pentru că ar fi doar în imaginaţia ta. Că tot am ajuns la medicamente. Primul plan de medicaţie în perioada recentă a fost un eşec total. Căci, ce să vezi, nu funcţionează orice, nu din prima, ba mai mult, pot exista complicaţii. De sindromul serotoninergic aţi auzit? Nici eu până să iau 7 feluri de pastile pe zi. Poate pleca de la hipertensiune arterială şi poate ajunge la convulsii. Din fericire, n-am ajuns în cazurile severe. Dar, pe lângă asta, cel mai nasol efect advers pe care l-am avut a fost slăbiciunea musculară în membre. De fapt, dacă-i spun slăbiciune musculară, îi tai potenţialul de a suna într-adevăr dramatic. Mai pe româneşte, nu-mi mai simţeam mâinile şi picioarele.
Simt cumva întrebarea „Și la ce bun să treci prin toate astea?”. Păi, destul de simplu. Ca să nu mai simt că mă sufoc de 20x pe zi. Ca să nu mai trăiesc cu teama că la următorul atac de panică din cele 3-4 pe zi îmi va crăpa inima. Ca să nu mai număr secundele în atacurile de panică, aşteptând parcă să aibă loc AVC-ul ăla. Ca să nu mă ia cu leşin la volan, în casă, în parc, în restaurant, la coadă la ANAF sau la Mega Image. Ca să nu mai am palpitaţii, să nu mai tremur ca un căcat, să nu mai transpir îngrozitor și să-mi fie frig în acelaşi timp. Ca să nu mă mai albesc la faţă şi să fiu întrebat dacă mi-e răuţ şi vreau o ciocolăţică. Nu, nu vreau, în plm, ciocolăţică. Vreau să se termine odată coşmarul ăsta şi să-mi reiau viaţa, să-mi reiau zâmbetul natural şi nu cel fals, să-mi recapăt liniştea, micile bucurii, să-mi recapăt puterea de a simţi orice fără teama că fiecare dintre simţiri îmi poate provoca un alt atac de panică. Să nu trăiesc zi de zi, oră de oră, secundă de secundă în teama că oricând, oriunde, voi fi din nou sufocat.
