Atunci cînd ne punem întrebarea ce ar însemna o arhitectură interioară a unui om echilibrat, un bun început ar fi să încercăm să definim echilibrul.
În folclorul zen există o poveste care a fost readusă în atenția publicului de unul dintre marii teoreticieni zen contemporani, Taisen Deshimaru. Acesta povestește că în tinerețe a plecat, din postura de tânăr student și practicant de judo la nivel ridicat, să studieze budismul zen într-o mănăstire. Acolo, programul zilnic presupunea trezirea la ore foarte matinale pentru a medita în poziția tradițională zazen (în genunchi, cu picioarele sub șezut). Poziția respectivă era menținută ore în șir, iar orice moment de ațipire sau orice alterare a poziției erau corectate de un călugăr avansat (senpai, în cultura niponă) cu ajutorul unui băț de bambus. Așa cum se întâmplă de obicei când apare un neofit într-un grup, greșelile acestuia nu sunt doar mai frecvente, ci și mai vizibile pentru ceilalți. Așa că tânărul Daisen a primit o serie de lovituri de baston care, cel puțin la nivel teoretic, aveau scopul de a-l ajuta să se corecteze, ceea ce acesta a și încercat să facă. Asta până când, la un moment dat, a cedat impulsului de a reacționa la ceea ce în mintea lui era încadrat ca abuz, nedreptate: s-a ridicat în picioare și a șters pe jos la modul propriu, în virtutea pregătirii lui în artele marțiale, cu avansatul iute ridicător — dar mai ales coborâtor — de băț. Reacția tânărului învățăcel a creat agitație în rândul călugărilor care au abandonat meditația matinală pentru a opri conflictul. După asta, tânărul Taisen a fost dus în fața conducătorului mănăstirii (Roshi). Acesta, după ce a ascultat relatarea incidentului, a început să râdă și a tras concluzia că reacția lui Daisen a fost una de tip zen. Ceea ce ne poate ajuta să ne amintim că cei care practică echilibristica pot merge pe frânghia întinsă deasupra hăului doar dacă se mișcă ușor într-o parte și în cealaltă. S-ar putea ca echilibrul să fie un șir lung de dezechilibrări moderate.
Există o zonă destul de vizibilă, dacă nu chiar zgomotoasă, a celor care revendică microfonul atunci când se discută despre sănătate mentală, zonă care are drept motto acel positive vibes only. Însăși ideea de emoții pozitive și negative, formulă pe care o regăsim la majoritatea specialiștilor cu credibilitate din domeniul psi, e una care pare să fie tributară acestei tendințe. De fapt, emoțiile nu sunt pozitive sau negative în sine. Ele pot fi adaptate sau nu. Plăcute sau nu. De apropiere (cum sunt bucuria, furia, vinovăția) sau de îndepărtare (frica, rușinea, dezgustul). Toxicitatea sau capacitatea vindecătoare a unui emoții nu stau în natura acesteia, ci în frecvența, intensitatea și durata ei. Gelozia pare să fie o emoție toxică și de cele mai multe ori este. Dar pot fi și situații în care ea poate completa în mod fericit ingredientele unei relații, aducând pasiune acolo unde aceasta tindea să scadă sau chiar să dispară. Bucuria e în general dezirabilă, dar în episoade maniacale ea îi intoxică pe cei care o experimentează și îi poate afecta în mod negativ și pe cei din jur. Tristețea nu e o emoție cu multă popularitate, dar toți oamenii care nu sunt reci din punct de vedere afectiv suferă din când în când pierderi mai mici sau mai mari. Tristețea poate fi, în astfel de momente, o formă de adaptare, o parte din procesarea experienței negative. Așa că o arhitectură interioară funcțională ar presupune să avem un detector de înțelegere a emoțiilor pe care le experimentăm, respectiv o capacitate și o disponibilitate de a accepta și exprima emoții. Merită menționat faptul că, în general, acesta este un joc la care femeile par să le fie superioare purtătorilor de cromozom Y. Obișnuiesc să mai glumesc cu clienții în terapie și să le spun că baieții au doar două emoții: nașpa și mișto. Studiile demonstrează că părinții tind să folosească un limbaj mai colorat din punct de vedere emoțional cu copiii mici de gen feminin și unul mai sărac din acest punct de vedere cu cei de gen masculin. Asta s-ar putea să explice cel puțin parțial raportul menționat mai sus, respectiv unele comportamente masculine care să compenseze inabilitatea de a jongla cu emoții (abuz de substanțe, agresivitate șamd).
Un alt aspect al pozitivismului toxic, în afară de cel cu emoțiile pozitive versus negative, e obișnuința de a conferi modului de gândire o putere absolută de ne făuri propriul drum în viață, respectiv de a ne rezolva problemele. În viziunea celor care promovează acest gen de psihologie simplistă, aparent practică, noi suntem dictatorii propriului destin. Dacă cineva are o perioadă proastă, e din vina lui sau a ei. Depresia e o formă de lene sau un mod greșit de a interpreta lumea. Eventual ambele. Orice adversitate e o oportunitate. Ți-ai pierdut ambele mâini într-un accident? Nu te plânge, alții și-au pierdut și picioarele! Trebuie să fie ceva pozitiv în orice se întâmplă, indiferent dacă e vorba de un pedoviol, un cancer galopant sau un abuz sistematizat. Rațiunea devine chirurgicală, anestezia sau recuperarea sunt dovezi de slăbiciune. Într-o astfel de abordare, singura emoție acceptabilă e entuziasmul tâmp, singura atitudine permisă e cea de bestie supramotivată. Empatia față de noi sau de alții e degradantă, putem doar să admirăm învingătorii (cei care au gândit corect) și să disprețuim învinșii (orice moment de îndoială, tristețe, anxietate fiind suficient pentru a ne califica în categoria asta). Accidentul, norocul, genetica, mediul, cu tot ceea ce înseamnă acesta, sau partea de psihologie socială, abordările sistemice, problemele psihiatrice grave sunt doar scuze, totul e o problemă de atitudine. Desigur, atitudinea noastră poate să facă de multe ori diferența. Modul în care interpretăm ceea ce ni se întâmplă, felul în care reacționăm cognitiv, respectiv emoțional și comportamental la provocările mediului extern, dar și la cele interioare, ne poate (re)defini. Totuși, nu suntem singurii responsabili pentru tot ceea ce experimentăm, și nu suntem singuri, în general. Sau, dacă suntem, avem cel puțin o problemă.
Ce ar însemna o arhitectură mentală echilibrată? Aș începe cu un citat dintr-una dintre lecturile parcurse în cea de-a doua parte a anului trecut, Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr: „mama dramatiza, iar tata bagateliza”. În momentul în care a început invazia rusă în Ucraina, în țara noastră au apărut unele reacții publice ale oamenilor din zona de sănătate mentală. Două dintre cele care au avut mai multă vizibilitate au fost cea a unui profesor universitar din zona psihologiei, respectiv cea a unui psihiatru. Ambele transmiteau mesajul că nu e cazul să ne îngrijorăm, că nu există posibilitatea unui conflict care să implice sau să afecteze direct țara noastră, că trebuie să ne bucurăm de viață, soare etc. Aceste reacții sunt niște exemple de bagatelizare a unei situații cu un real potențial periculos. Majoritatea catastrofelor pe care le-a experimentat umanitatea au survenit pe fondul unor atitudini care au bagatelizat. „Pesimiștii fuseseră probabil primii care părăsiseră ținutul; optimiștii ar fi ales să aștepte și să vadă ce se întâmpla. Nolan se gândi că una dintre nesfârșitele tragedii ale istoriei omenirii era aceea că pesimiștii se pricepeau mai bine să supraviețuiască decât optimiștii, ceea ce ar însemna că, logic vorbind, omenirea ducea mai departe genele unor indivizi care nu credeau în ea”, scrie Elif Shafak în cartea 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie. S-ar putea ca pesimismul să fie de cele mai multe ori nu gândire negativă, ci realism, prevenție, șansă de supraviețuire. Negativismul înseamnă să te focusezi pe ceea ce nu funcționează, respectiv să vezi doar ceea ce ar putea să meargă prost. Pozitivism toxic înseamnă să vezi doar oportunitățile și punctele tari și să ignori vulnerabilitățile și pericolele. O gândire real pozitivă presupune să analizezi în mod obiectiv situația, luând în calcul atât oportunitățile, cât și pericolele reale, și să acționezi, să faci ceva pentru a valorifica, respectiv preveni sau depăși.
Revenind la ceea ce nu ne ajută, gândurile negative au, de cele mai multe ori, un caracter repetitiv, și ele pot veni în forma unor erori de gândire. Suprageneralizările („nimeni nu mă apreciază”, „toată lumea are ceva cu mine”, „nimic nu mi-a mers azi”), devalorizarea binelui, focusul pe negativ sunt câteva exemple de astfel de erori cognitive. Răspunsul pe care îl exersez cu oamenii cu care lucrez în cabinet este unul care pleacă de la anecdota cu Socrate și unul dintre studenții lui. În momentul în care tânărul a dorit să îi împărtășească maestrului maieuticii o informație importantă despre un alt student din școala lui Socrate, acesta i-a temperat entuziasmul delaționar și i-a pus, evident, niște întrebări. Socrate a vrut să știe dacă ceea ce dorește să-i relateze este ceva la care studentul a fost martor ocular. Răspunsul a fost negativ. „Nu am văzut, dar așa am auzit”. Concluzia filosofului a fost că informația respectivă nu trece de proba adevărului. Mai departe, Socrate a întrebat dacă ceea ce urma să afle despre celălalt student era un lucru bun. Răspunsul a fost: „Mai degrabă rău.” Întrebarea finală a fost dacă ceea ce dorea studentul să dezvăluie era un lucru care i-ar fi putut fi de folos maestrului. Răspunsul a fost: „Mai degrabă te încurcă.” Socrate a tras concluzia că informația respectivă era ceva ce nu trecea nici de proba adevărului, nici de cea a binelui, nici de cea a utilității, deci nu era ceva ce și-ar fi dorit să audă. Așa că studentul a pornit cu capul plecat pe străzile Atenei și Socrate nu a aflat că Xantipa, soția sa și cea mai ascuțită limbă din piața vânzătorilor de oale din oraș, avea o aventură cu studentul respectiv. După zâmbetul aferent putem lua lucrurile puțin mai în serios și să folosim proba lui Socrate pentru a testa, respectiv refraza acele gânduri negative care apar prea des în câmpul atenției noastre și care ne provoacă disconfort prin frecvența sau prin impactul lor emoțional. Gândurile care interferează cu atenția, memoria, planificarea, analiza, sinteza, creativitatea, motivația și multe alte lucruri indispensabile unei bune funcționări mentale. Aș sublinia atenția. Numesc aceste cogniții gânduri celulă canceroasă în ideea în care cancerul poate fi privit ca fiind creșterea unor organe parazit, disfuncționale, ceva ce nu doar că nu ajută corpul să funcționeze, ci perturbă buna funcționare a acestuia. Cum face asta? Consumând resurse, modificând organe funcționale, crescând aberant și astfel tulburând armonia interioară a corpului. Cam asta fac și gândurile negative, gânduri pe care le putem împărți, conform lui Aristotel, în fantomele trecutului și în nălucile viitorului. Ruminațiile negative despre trecut deschid ușa pentru ca să intre depresia, iar îngrijorările, pe cea pe care poate să intre anxietatea. Totuși, e important să ne amintim faptul că nu orice persoană care se îngrijorează va experimenta anxietate și nu orice ruminație negativă e în mod necesar anticamera depresiei. S-ar putea să existe un timp potrivit pentru toate acestea, dar dacă ele devin recurente, e de preferat să învățăm să le administrăm. Așa că putem începe prin a aplica întrebările din testul socratic oricărui gând care ne provoacă stări psihice (sau chiar fizice) neplăcute. Sau chiar să ne întrebăm în ce măsură mesajele noastre, fie ele emise în distanță personală sau în spațiul virtual, trec de acest test. Unele dintre gândurile negative vor dispărea, altele vor reveni chiar și după ce le-am identificat ca fiind negative, inutile și străine de adevăr. În acel moment putem utiliza refrazările. Asta nu înseamnă să ne spunem „O să fie bine!” sau, mai grav, „Rotul va fi bine!” sau să răspundem unei cogniții negative cu opusul ei. De exemplu, cineva căruia îi revine obsesiv în minte ideea că va pica un examen important să-și spună că va lua examenul. Aceasta ar fi gândirea fals pozitivă. În loc să îmi repet mantre de genul „voi pica examenul” sau „voi lua examenul”, pot încerca să-mi spun ceva precum „vreau să fac tot ceea ce ține de mine pentru a obține un rezultat cât mai bun la examen”. Din acest punct putem dezvolta cu un plan realist de program de studiu, alimentație, odihnă.
Și pentru că am încercat să dau niște repere despre ceea ce (nu) funcționează în termeni de sănătate psihică atunci când vorbim în special de partea de gândire, aș încheia cu ideea că, deși majoritatea oamenilor care vin în cabinet și au probleme din zona anxietății spun că își doresc să scape de aceasta, nu e sigur că ne dorim cu adevărat acest lucru. Spre deosebire de depresie, burnout sau alte probleme de sănătate psihică, un nivel rezonabil de îngrijorare/anxietate poate avea valoare adaptativă. Printre altele, oamenii care experimentează anxietate pot fi mai empatici, mai deschiși la a înțelege și accepta probleme semenilor. Pot fi mai preocupați de calitatea relațiilor interumane pe care le au. Pot fi lideri mai responsabili pentru că pot anticipa mai bine pericolele. Multora dintre noi ne-ar fi plăcut un Putin dacă nu mai empatic, măcar mai anxios. La adolescenții anxiosi se înregistrează mai puține cazuri de accidente grave decât la cei la care nu apare această condiție. Anxietatea, dacă nu e excesivă, poate contribui la o mai bună motivație în pregătirea unui examen, dar și la un modul mai bun de a ne prezenta la un examen, un interviu, în societate, în general.
Indiferent de cauzele lor, depresia, anxietatea, la fel ca diagnosticele din marea psihiatrie, pot fi privite și ca niște moduri mai mult sau mai puțin fericite de adaptare la o genetică și la niște situații de viață. Unul dintre citatele mele preferate, atunci când vorbim despre sănătatea noastră mentală, este cel care îl repetă din când în când Goran Bregovic la concertele lui: If you don’t go crazy, you are not normal! Cu acest mesaj aș dori sa închei, în speranța că amintirea lui ne poate ajuta să ne raportăm cu empatie (tot moderată) la problemele de sănătate psihică, în general, și la cele pe care le experimentăm noi înșine, în special.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #8, ediția de vară 2023.
