Rușinea, dincolo de faptul că este un afect, o emoție, este, în primul rând, un fenomen relațional. Îmi place să mă raportez la două tipuri de relație: relația cu ceilalți și relația cu propriul sine. Ce-i drept, relația cu propria persoană este influențată timpuriu de modul în care ceilalți se raportează la noi. Devenim ceea ce suntem (nu neapărat în sensul autenticității) prin traseele în care am fost așezați de către persoanele de referință, de persoanele de a căror iubire, atenție, grijă și preocupare avem nevoie. Ei sunt cei care, prima dată, încep să ne configureze sau schițeze harta sinelui.
Ca să ajungem să ne auzim este necesar să ne cunoaștem propria voce și să o diferențiem de vocile care formează un imens cor disonant.
Rușinea este forma prin care ni se cere să stăm ascunși, să nu scoatem capul la vedere, să nu fim văzuți, să nu se afle de noi, să nu se știe cine suntem în profunzimea noastră – să nu ne facem cunoscuți. Este o anulare brutală a sinelui. A fi educat să devii rușinos este „educația ascunderii” – nu te arăta așa cum ești, să nu fii tu pentru că oricum ești neadecvat, ești defect (puteți personaliza și înlocui cu orice alt cuvânt care vă este familiar), nu are nimeni nimic bun de văzut și de apreciat la tine etc. Din nefericire, în timp ajungem să internalizăm eticheta și să ne identificăm cu ea. Ufff, cât de greu este apoi să dezlipim eticheta, să ne curățăm sufletul de lipiciul abraziv lăsat în urmă și să punem în loc o imagine de sine care să fie în congruență cu ceea ce suntem sau cu ceea ce dorim să devenim.
În viața mea, m-am simțit rușinat de nenumărate ori. Copil fiind, cel mai mult de dependențele adulților din viața mea, de comportamentul lor în preajma mea, uneori de situația locativă și financiară. Urmele ei le-am simțit acut și s-au cronicizat în adolescență, în liceu, în studenție când îmi era dificil să-mi expun public ceea ce credeam, gândeam, știam și cel mai greu, ceea ce simțeam.
Îmi place să cred despre mine că sunt un sociofob vindecat, dar care, în orice moment, la fel ca dependenții de diverse substanțe, sunt în risc de recidivă. Oricând pot să fiu copleșit de rușinea de a mă expune, de a mă vulnerabiliza, de a fi onest în fața celorlalți. Toate aceste trei cuvinte — expunere, vulnerabilizare, onestitate — înseamnă să-ți lași sinele să fie văzut, să se așeze în celălalt, în ceilalți, iar asta presupune și că nu ai putea corespunde proiecțiilor și așteptărilor acestora.
Dar cine sunt ei? Ce rol au în viața ta, ce rol imaginar le atribui în demersul tău de autorealizare?
Raportarea la „celălalt” este legitimă pentru că așa ne formăm, cu precădere, în prima parte a copilăriei noastre. Însă la fel de legitim este ca, odată deveniți adulți, să evadăm din matricele în care aceștia ne-au așezat, mai ales persoanele de referință, părinții și alți membri ai familiei. Este ceea ce psihologia numește ca fiind diferențierea, maturizarea, integrarea eului, personalitatea matură și realizarea de sine.
De aceea, nu de puține ori, drumul spre vindecare se face tot prin intervenția conștientă ori spontană a celuilalt. Îmi amintesc momentul în care eu am început să mă vindec de rușinea exagerată și, cel mai important, de rușinea de sine. Eram la Târgu Mureș și finalizasem cele trei sesiuni de câte o săptămână ale Academiei Interculturale Transsylvania 2002-2003, organizată de către Liga Pro Europa, când una dintre colege, cu care interacționasem destul de puțin, mi-a spus: „Nu știu dacă ai observat, dar atunci când tu vorbești, ceilalți tac.” A avut un impact puternic asupra mea pentru că rușinea de sine este cea mai dureroasă și invalidantă pentru că este legată de identitate, de o profundă, dar vâscoasă stare de umilire. Este atunci când ai senzația că mai bine s-ar deschide pământul să te înghită cu totul, să te evapori sau, și mai simplu, mai bine nu ai fi existat, mai bine nu te-ai fi născut. Psihotrauma umilirii este năucitoare.
Până și scrierea acestui eseu este o modalitatea bună, dar dificilă, de a-mi reactiva stări interioare care nu lasă rușinea să se manifeste distructiv, pentru că există și fațete pozitive ale ei. Este oarecum firesc să-și fie un pic rușine să scrii despre rușine. Nu putem anatemiza rușinea în întregul ei, dar despre asta puțin mai târziu.
Cele mai puternice manifestări distructive ale rușinii le-am întâlnit la adulții care în copilărie au fost abuzați sexual. Rușinea vine ca o teribilă apăsare asupra propriei persoane. Mecanismul pervers este acela că rușinea se hrănește cu autoînvinovățirea irațională și ambele cresc, ambele se hrănesc una din cealaltă. Vinovăția și rușinea se nasc aproape în același timp, coexistă. Consider că este important să facem diferența între vinovăție și rușine, având aceleași rădăcini, dacă nu cumva același pântec, sunt strâns legate de mecanisme traumatice, încât sunt des confundate.
Cel mai simplu indicator de diferențiere este că vinovăția este însoțită de regret: „Iartă-mă, îmi pare rău pentru că…, regret că…,” și i se alătură nevoia de reconciliere, de reabilitare a propriei persoane, de reluare a relațiilor. Vinovăția sau recunoașterea vinovăției te readuce în apropierea celuilalt, pe când rușinea te depărtează nu doar de celălalt, ci și te tine. Are un rol dezintegrator social și personal. Atunci când te simți vinovat, ai și posibilitatea de a-ți recunoaște și repara greșeala, de a fi acceptat. Rușinea îți dă sentimentul excluderii definitive și fără drum de întoarcere, nu vezi calea întoarsă spre un sine sănătos și te determină să te simți un proscris. Rușinea este acidul sulfuric în care în care dispari până la ultima moleculă.
Însă, nu tot ce este conținut în conceptul de rușine și nu tot comportamentul care derivă de aici este unul negativ, păgubos. Putem vorbi și de o rușine sănătoasă, sanogenă, utilă și care, bine dozată, este de dorit. Este cea care nu ne lasă să ne depășim măsura, cea care nu ne lasă să devenim tupeiști. Opusul rușinii este lipsa măsurii. Rușinea sanogenă nu ne lasă să depășim măsura.
Toate ca toate, dar dacă rușinea este cea mai dificilă, angoasantă emoție, cum mă vindec de ea? Primul pas, nu tocmai facil, este acceptarea. Să mă recunosc cu cele bune sau mai puțin bune ale mele, să-mi cunosc calitățile și să încep să mă autodefinesc, din ce în ce mai mult, prin prisma calităților, astfel, deși-mi știu imperfecțiunile, le voi estompa.
Uitați-vă la voi și lăsați-vă priviți!
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.
