„De ce nu sunt femeile egale cu bărbații?” Cum Dumnezeu să-i răspund eu fiului meu adolescent, frământat de marile probleme ale umanității mult mai mult decât de elaborarea și administrarea propriului buget? Mi-e rușine să-i spun că sunt cam habarnist în domeniu, dar mi-e și mai rușine să mă fac de râs debitând citate aproximative din Cartea Cărților si/sau explicându-i evoluția balanței de putere între sexe. Așa că îi răspund în doi peri: „Fiindcă, dintotdeauna, ele au fost mai tari decât noi, iar cei tari sunt de obicei mai egali decât cei slabi”. M-a înduioșat expresia chipului său în acel moment, așa că m-am hotărât să dezvolt ideea, spre a alunga incertitudinile care l-ar putea chinui. Deși, să fim serioși, puțini bărbați adevărați sunt măcinați de îndoieli legate de acest subiect, evident mult inferior ca importanță rezultatului meciului de fotbal de mâine, oricare ar fi acela. „Pentru a se evita conflicte în cuplu, bărbații și femeile își împart echilibrat competențele. De cele mai multe ori, bărbații au ultimul cuvânt în chestiunile importante, iar femeile decid în dilemele domestice, cotidiene”. „Adică ce decid femeile?” ”Ca la noi în casă: Mami decide când mergem în vacanță, când cumpărăm haine, când schimbăm televizorul sau mașina… Pe când eu, așa cum ai văzut, hotărăsc în lucrurile cu adevărat importante: cine va fi Papă, când se termină războiul din Ucraina, cine va ieși Președinte…” A râs cu poftă. M-am bucurat că are simțul umorului. Cu mine trebuie că seamănă, are o mulțime de calități moștenite de la mine. E adevărat, are și ceva defecte, preluate de la mama sa. Unul dintre cele mai îngrozitoare este tenacitatea. Aș zice încăpățânarea, dar mi-e teamă de dictonul „scripta manent”. În concluzie, mi-a strivit toată buna dispoziție: „Eu te-am întrebat serios.”
Sincer să fiu, am trăit într-o lume în care egalitatea între sexe s-a manifestat permanent, fără a fi sesizat vreodată discriminarea dezechilibrată în favoarea vreuneia dintre părți. Chiar dacă în școală mi se părea deseori că fetele sunt favorizate de către profesori, identificam o mulțime de situații în care profesorii îi favorizau pe băieți. În vremea (prea lungă) în care am avut serviciu, distribuția pe sexe a șefilor mei a fost relativ echilibrată, iar acești șefi au fost buni sau răi fără strop de discriminare. Este adevărat că am avut mai mulți prieteni decât prietene, dar nu-mi amintesc vreun caz în care să nu fi fost prieten și cu partenera celui ce făcea parte din cerc. Așa că rămân la opinia că femeile sunt altceva decât bărbații cam în aceeași măsură în care oamenii sunt diferiți între ei. Și sunt absolut convins că toți oamenii sunt, de fapt, o combinație de femei și bărbați, în sensul în care au componente așa-zis masculine și așa-zis feminine, într-un echilibru mai mult sau mai puțin evident și depinzând de arbitrariul definirii cuvintelor feminitate și masculinitate.
Singura fractură reală între genurile tradiționale constă (deocamdată) în faptul că o parte a oamenilor dă naștere altor oameni și îi hrănește o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, cu lapte matern. Probabil că de aici a pornit totul. De la invidia și frustrarea bărbaților că nu pot da naștere copiilor și nu pot alăpta pruncii. O invidie atât de mare încât masculii au propagat ideea că unica menire a femeii este situată în jurul nașterii și creșterii progeniturii. Pe când ei, au trebuiri mai multe și mai importante, precum războiul, vânătoarea, muncile grele ale câmpului, tăiatul de frunză la câini. Superioritatea bărbatului se baza exclusiv pe forță, după modelul natural pe care îl puteau observa în natură: taurul, cocoșul, berbecul, leul, trântorul. În consecință, după lunga perioadă a matriarhatului, a apărut și s-a dezvoltat timp de milenii, dominația lipsită de argumente a bărbaților. Întreaga civilizație occidentală a fost creată după modelul grecesc, în care Xenofon considera că „femeia trebuie să vadă cât mai puțin, să audă cât mai puțin și să nu pună întrebări”. În consecință ideea femeii-mamă, a femeii soră sau soție fidelă, a femeii supuse capului familiei a fost promovată cu zel de urmașii lui Adam, în contextul în care singurul drept recunoscut al reprezentantelor sexului „slab” era cel de a tăcea, așa cum mai auziți și azi în cercurile de macho care dezbat în jurul halbelor. Dar și în aceste condiții au răzbit prin secole și chiar milenii figuri precum Casandra (care prezicea adevărul dar nu o credea nimeni), Cleopatra (care vrăjea marii bărbați din fruntea Romei), Lucrezia Borgia care se pricepea ca nimeni alta la aplicarea dreptății sau „fecioara din Orleans” care, neavând alte defecte a fost arsă pe rug ca vrăjitoare, chiar de slujitorii celui care a promovat întotdeauna iubirea de semeni.
Am spus deja că în jurul nostru există încă o mulțime de bărbați adevărați care visează la vremurile de mult apuse. Este semnificativă împrejurarea că cei mai mulți dintre ei urmăresc filme porno și reclamă frecvent calitatea precară a prestației de gospodină a partenerei, când aceasta există. Admirația lor nestăvilită pentru eroi, ca modele virtuale pentru ceea ce ar fi putut deveni ei într-o societate strict patriarhală mi-a fost dezvăluită curând, într-o conversație începută normal și terminată trist. Prietenul meu îmi povestea de un film (de altfel OK) care descria lupta celor trei sute de bărbați care au oprit (temporar) puhoiul persan și îmi explica multiplele asemănări pe care le depistase ca fiind evidente între el și Leonidas. „Bărbați adevărați!” a conchis el, iar pe mine nu m-a lăsat inima să nu îl informez că spartanii erau, cam toți, homosexuali. Vă e clar că mi-am pierdut pe veci un prieten și mă bucur că diferența de gabarit dintre mine și el l-a determinat să nu meargă mai departe. „Tu ești gay, dobitocule!” mi-a strigat cu furie, „cei 300 erau bărbați adevărați. AUUUU!”. Sunt heterosexual dintotdeauna, dar accept că oamenii pot avea alte preferințe. Ei bine, v-am povestit întâmplarea pentru că (de acum) fostul meu prieten este susținător fervent al superiorității masculine, argumentând în fel și chip, ca într-o campanie electorală.
Dar să revin la subiect. La un moment dat, în jur de 1900, emanciparea femeilor a venit ca un val care era pregătit să se transforme în tsunami. Dreptul la muncă, dreptul la instruire, dreptul la vot, dreptul la păreri exprimate și susținute public… Și ce s-a întâmplat mai departe? Femeile s-au luat după Elisabeta I și au devenit șefi de stat, strivind misoginii din jurul lor. Margaret Thatcher, Indira Gandhi, Golda Meir, Angela Merkel au arătat lumii întregi că nu sunt mai puțin potrivite decât mulți dintre bărbații politici din jurul lor și au fost regretate de mulți dintre cetățenii țărilor pe care le-au condus. La un moment dat, primele cinci funcții dintr-un stat care este deseori declarat cel mai democratic din lume (Noua Zeelandă) erau ocupate de femei. În alt moment al istoriei, patru din cinci premieri ai țărilor nordice făceau parte din aceeași comunitate a jumătății „slabe” a societății umane. Cred că ar fi destul de plicticos să vă descriu acum alte domenii ale vieții și importanța pozițiilor deținute de femei în acele domenii. Cert mi se pare că acum, în secolul douăzeci și unu, s-a demonstrat deja că lumea civilizată s-a echilibrat din acest punct de vedere și, mai mult, mamele, soțiile și fiicele au reușit să își păstreze rolul principal în familiile tradiționale și netradiționale. Și atunci? De ce feminism? Până unde?
Liderii mișcării susțin că mai este loc până la egalitatea deplină. Româncele angajate în promovarea femeii susțin că la noi este o societate misogină care îngrădește accesul lor la poziții importante, argumentând cu procentul ridicol al femeilor în guvern, în ministere, în administrația locală. Ca misogin moderat le întreb timid: „nu cumva fiindcă cele ajunse au dat un mare chix? Uite: Violeta Dăncilă, Elena Udrea, Olguța Vasilescu, Alina Ghorghiu, chiar Elena Lasconi…” Mi se răspunde imediat cu stăpânită furie: „Așa e – Marcel Ciolacu, Nicu Ciucă, Bode, Tudose,,,”. Nici Bulgaria nu stă altfel, nici Ungaria, nici Serbia, nici Grecia… Și nici Uniunea Sovietică nu stătea mai bine. Așa că da, la noi mai este loc suficient în politică și administrație, probabil că și în multe alte locuri. Problema însă nu este faptul că suntem misogini, ci împrejurarea că cei buni (cele bune) se feresc să intre într-o junglă pe care nu o pot înțelege. Pentru că în cultura poporului nostru cuvântul meritocrație a fost creat de un evreu-maghiar, pe nume Soros, spre a distruge filonul geto-dac al umanității și a stăvili dorul imens pentru epoca de piatră. Dar patrihoții noștri cotidieni habar n-au că atunci era matriarhat. Avem un Partid al Oamenilor Tineri în care tinerii aproape că nu există și nu-mi doresc unul al femeilor, format din bărbați viteji doar pe stadion. Am văzut chiar azi un reportaj în care se arăta că România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința egalității de gen. Vă declar că din bula mea nu se vede așa ceva, dacă scot dintre criterii faptul că multe dintre femeile din politică și administrație sunt mânuite de bărbați de proastă calitate umană. O astfel de situație este (și ea) cauzată de „tradițiile” autohtone, care trimit reprezentantele sexului frumos „la cratiță” sau „în dormitor”.
„Pe femeie trebuie s-o bați și dacă ai motiv și dacă nu ai, pentru că știe ea de ce” – obișnuia să spună Nea Stelică, prototip al așa-zisei „Românii profunde”. Noi râdeam cu poftă (tineri adolescenți mulțumiți să vedem că suntem deja mai buni ca alții), mai ales că, de cele mai multe ori, după o astfel de faptă vitejească, Nea Stelică apărea în fața noastră cu ochii vineți sau cu capul spart. „România profundă” nu era numai el, ci și Tanti Nuți, consoarta sa. Nu cred că ea ar fi cerut vreodată ordin de restricție, după cum el s-ar fi ferit să se facă de râs în mod oficial. Dar vremurile acelea ar fi trebuit să se termine definitiv și se pare că acest final așteaptă încă, în comunitatea fraților Tate și în altele similare. Nea Stelică nu era un monstru, dar cei de astăzi, de cele mai multe ori, sunt. Societatea ar trebui să-i rezolve, în frunte cu autoritățile însărcinate să se respecte legea, Dar în cadrul acestor autorități sălășluiește, din nefericire, același sentiment străvechi, anume că o femeie violată este (și ea) vinovată, dacă nu cumva singura vinovată.
Una peste alta, votez absolut pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, așa cum votez pentru egalitate de șansă între oameni. Mai mult, sprijin emanciparea femeii într-o țară ca a noastră, după cum sprijin emanciparea tuturor acelora care ar putea avea un cuvânt de spus dar stau într-un colț retras al societății. Pe de altă parte, sunt un misogin moderat, care și-ar dori ca feminismul să nu mai încerce cu încăpățânare să producă „bărbate”, ci să lupte pentru ca feminitatea să devină una dintre cele mai de preț caracteristici ale acestei lumi. Pentru că ea înseamnă grație, duioșie, dragoste, dar și putere, echilibru, simțul dreptății. În lumea subcarpatică în care am trăit primii douăzeci de ani, un profesor de română mi-a arătat o cruce ridicată în urma unui accident rutier și mi-a spus; „Acolo au murit trei oameni și o femeie…” Pădurar de meserie, Nea Stelică mi-a îndulcit indignarea: „Femeile e și ele oameni”.
